VIDEO și GALERIE FOTO: Ce e dincolo de gară? Clădiri fantomă, trenuri care transportă păduri, numere de la „curve gratis“

12
17969

Bine, recunosc. Clădirile m-au impresionat, curvele m-au amuzat, dar trenul… trenul acela cu vagoane care treceau, treceau și nu se mai terminau, mi-a fărâmat sufletul. Mi l-a împrăștiat pe șine, mi l-a călcat iar și iar și iar. Zeci și zeci de vagoane pline cu lemn. „E o pădure întreagă acolo!”, spune Dan. Priveam de pe pasarela închisă cum o pădure întreagă trece prin Gara Focșani, pe la 3 fără un sfert după-amiaza, într-o zi de miercuri, 18 noiembrie 2015. Nu știu de unde venea și încotro se ducea, nu spun că transportul era ilegal, n-are cum să fie, mă gândesc, de vreme ce acolo e O PÄDURE ÎNTREAGÄ‚! O pădure mare, care ținea pământul în loc, să nu cadă peste casele oamenilor, care curăța aerul, care adăpostea mii și mii de vietăți mai mici sau mai mari, prin care s-or fi aventurat călători, o pădure vie, crescută în zeci, sute de ani… O pădure ucisă și cărată de un tren.
Da. Trenul care căra o pădure m-a impresionat cel mai mult….
„Vine un marfar”, a zis Dan în timp ce coboram treptele de la pasarelă. Îi spun că urc înapoi, poate văd ce are în vagoane și, nu știu de ce, mă așteptam să fie cărbuni. Sau niște utilaje. Sau niște OZN-uri. Orice! Numai o pădure nu!

Da, așa este! Am o nostalgie a gărilor, a trenurilor, a călătoriilor.
M-am reapucat să citesc, după vreo 25 de ani, cărțile lui Jules Verne și, după ce am terminat „Claudius Bombarnac”, am început să caut pe internet dacă mai există „Marele Transasiatic”, trenul cu care reporterul din romanul cu același nume călătorește până în China.
Cu trenul am ajuns în copilărie, cu bunica și sora mea, până la Iași și până la Timișoara, am călătorit apoi de multe ori la Târgu-Mureș, la Sighișoara, Sibiu, Constanța și Brașov. Am mers cu trenul până în Muntenegru, traversând Serbia. Ba chiar cu trenul am venit din Italia în România. Și acum, când merg la sora mea, la București, prefer să merg cu trenul. Poți să te miști, să socializezi, să vezi ținuturile pe care le traversezi, să citești în compania „glasului roților de tren”.

Gara Focșani a fost un proiect bun. Din păcate, investiția nu a fost valorificată, ba nici măcar conservată de cei care administrează imobilul. La etaj, spațiile au fost create pentru magazine, baruri și altele asemenea, dar acum sunt pustii. Păcat, căci ar putea constitui locații inedite pentru cei plictisiți de aceleași și aceleași priveliști. Am văzut că gara are chiar și un lift pentru a urca la etaj, dar n-are cine și de ce să-l folosească. Da, sunt și scări rulante care duc spre pasajul subteran. Dar nici acestea nu sunt funcționale. Nu e păcat? Spuneți dumneavoastră, nu e păcat de toate aceste lucruri în care au fost investiți bani?
Pasarela a fost închisă, astfel încât cei care vor să treacă „peste linie” trebuie să folosească pasajul. Bine, pot „tăia” liniile de cale ferată direct, dar e destul de periculos și pentru cei în vârstă e destul de dificil. Iar pasajul… Pasajul e locul unde am făcut câteva poze cu Roxana, în cadrul campaniei de anul trecut „Mireasă pentru o cauză”. Știam cum e, dar niciodată nu l-am traversat de la un capăt la altul. După ce treci de ultima ieșire spre liniile de cale ferată, distanța dintre podea și tavan scade, întunericul crește, la fel și umezeala. Ai senzația că ești într-o peșteră, într-o carceră din Chateau d’If, alături de Edmond Dantes, viitor conte de Monte-Cristo. Toți pereții sunt desenați sau mâzgăliți și mai peste tot găsești numere de telefon, cel mai probabil inventate, de la „curve online gratis” și „gygolo gay”. Sunt desenați ochi și rachete și un pumn din care se ridică degetul mijlociu. Sunt scrise nume și versuri. Este un loc unde puștii plictisiți ai Focșaniului își descarcă energiile mai mult sau mai puțin creatoare.
Când ieși din pasaj tragi aer adânc în piept. Ai nevoie. Dan mă sfătuiește să nu urc treptele spre pasarelă, deși sunt din metal. Dar vreau s-o fac pentru că pe pasarela aia am trecut de multe ori în drum spre tanti Dochița, care stătea într-un apartament cu tavane foarte înalte, în unul dintre imobilele acelea ciudate de „peste linie”, nici case, nici blocuri. Acum…lemnul pasarelei, pe care pășeam de fiecare dată cu entuziasmul copilăriei, e mâncat, rupt…  iar pe sub el trec vagoanele trenului care cară o pădure întreagă.. Erau bușteni, nu cherestea, nu scânduri din care, printr-o minune, s-ar fi putut repara pasarela…

Și-am zis să mergem spre blocurile-case, trecând pe lângă Verona Mode, o clădire verzuie, cu trei etaje, unde cu litere foarte mari scrie YKK – furnizor de fermoare. Trecem și pe lângă un depozit albastru intens, cu multe lăzi multicolore lângă el. Ne latră câinii de lângă un gard spart, unde zăresc un morman de frunze și gunoaie. Blocurile case au o poartă păzită de câini mari, care latră și ei când ne văd. Prin spatele imobilelor și pe lateral sunt tot felul de gherete, de dughene, de acareturi, unde oamenii depozitează cine știe ce. Trecem pe lângă sediul Vinexport, iar pe lângă noi trec o Dacie supraîncărcată cu niște lemne și un camion cu două remorci cu cherestea. Încă mai e pădure de tăiat… Încă mai e…
Peste drum de Vinexport se înalță frumoasă biserica din Cimitirul Armenesc. În curtea cimitirului e curat. Niște haine sunt întinse pe sârmă, probabil ale omului care are grijă de cimitir. Și aici, ca peste tot în această zonă, ne latră câinii. Privim la copaci cu frunze de un verde crunt și la plopi ruginiți de noiembrie ăsta prea cald. Ne întoarcem, trecem pe lângă un depozit ruginit pe care e trecut numele societății Metex și o luăm la stânga, spre clădiri ale Certimpex. Trecem pe lângă niște vagoane mari și ne așezăm pe rampa de beton în așteptarea unui marfar cu vagoane puține, pe care, spre ușurarea mea, scrie cereale. Uite, mă gândesc, în țara asta se transportă și cereale, nu doar păduri. România, grânarul Europei…

Pe stradă trec camioane de la Rovinex, iar oameni traversează liniile ferate ca într-un balet contemporan. Ne uităm la blocuri și la o clădire lungă unde, după cum am văzut când ne-am întors, pare să fie tot o fabrică de confecții, ca atât de multe altele în oraș. Și în județ. Noroc că furnizorul de fermoare a aproape…
O drezină trece pe lângă noi, tăind peisajul. Pe jos, cârpe și bidoane din plastic murdăresc. Un imens teren viran a fost cândva, îmi spune Dan, depozit al Petrom. Mergem pe linii, traversăm, ne îndreptăm spre o clădire fantomă. Până să ajungem la ea, Dan exclamă entuziasmat: „De când n-am mai văzut un capăt de linie!!!”. Eu n-am văzut niciodată. Un capăt de linie, un capăt de țară, un capăt de viață… O cruce, pe care se mai distinge doar 2004, îi ține companie capătului de linie. Plante se agață de gardul de la terenul viran, se întind pe jos, pe liniile ferate, înghit șanțul pe unde cândva, zice Dan, se descărca păcura.
Nu, Dan nu e angajat la CFR. Dar spune că a copilărit lângă linia ferată. Că a mers desculț pe fierul ei rece. De fapt… Dan e prietenul meu imaginar.
Știe și că din clădirea fantomă, cândva, un acar (nu, nu chiar acarul Păun) schimba macazurile. Acum, pereții sunt smulși, sparți, incendiați, mâzgăliți. Scările atârnă. Arată ca și cum ar fi fost bombardată, săraca. Ce trecut trebuie să fi avut. Și ce a ajuns acum. Mai mergem. O doamnă cu vreo trei căței traversează linia ferată. Vine și un domn câteva momente mai târziu. Fotografiez un craniu alb de nu știu ce animal, păstăile dintr-un salcâm despre care Dan spune că sunt comestibile („nu se știe niciodată când ai putea fi pusă în situația de a fi nevoită să mănânci ceva”), cuiburile din copaci. Nu foarte departe e pasarela spre Odobești. Dintr-o clădire se aude ca și cum ar fi fost grohăitul final al unui porc. De fapt, în aer miroase a coteț de porc. Prietenul meu imaginar îmi spune că acolo, cineva chiar crește porci și un pic mai departe e un saivan. Aud behăitul oilor și fluieratul ciobanului. Nu, pe astea nu mi le imaginez. Pe partea cealaltă e ceea ce pare a fi un depozit de cherestea. Multă, foarte multă cherestea. Aș vrea să mă așez și mi-e sete. Dan n-are niciun sfat despre cum să-ți astâmperi setea în sălbăticie. Ne întoarcem cu tălpile bătute de pietrele de pe liniile ferate. „Uite, abia acum e lumina potrivită!”, zice Dan, privind cu oarecare ciudă la soarele care ne-a refuzat camerele de luat vederi și de fotografiat.
Dar a fost și joia trecută, pe 12 noiembrie, o zi.

De fapt, atunci am început. Nu miercuri 18, ci joi 12. Noiembrie. Și ce zi am avut! Ce lumină! Părea ireală. De fapt, părea lumina unui alt astru pe o altă planetă.  Și ce nori. Și Piața Gării, cu arbuști de un grena intens, și oamenii care se odihneau pe băncuțe, și călătorii care urcau sau coborau din tren. Și o drezină. Nu aceeași. Și turnul fantomă. Dar n-am putut să încep cu atunci. A trebuit să încep cu acum, cu acest tren nebun, acest „Train de vie”, al lui Radu Mihăileanu, care nu căra oameni spre lagăre, ci o pădure întreagă….
Turnul fantomă… Trebuie să vezi ca să crezi. Peisajul nu pare real, ci un colaj de imagini decupate din reviste, unele foarte vechi, unele noi. Lângă el, lipite de el, sunt clădiri noi, dar timpul se rupe din nou, căci în imediata apropiere, un vagon abandonat, ruginit, e năpădit de plante care îl sugrumă. Sau îl îmbrățișează. Lumina aceea bizară mă făcea să înclin spre sugrumare.
Fotografiez pantofi de tot felul, abandonați în hățișul plantelor agățătoare, care sugrumă și liniile de care ferată peste care crește, aiuritor, o vegetație ce ar face invidioase grădinile botanice. Bucăți de șină formează o sculptură modernă, probabil întâmplătoare, care ar arăta bine într-o galerie de artă. Blocuri și garaje pe o parte, traverse și o altă clădire fantomă a CFR-ului pe partea cealaltă. Și lângă ea e o cruce, semn că moartea i-a căutat și i-a găsit și aici. De la ferestrele mari de la etaj, se supraveghea probabil cu zeci de ani în urmă traficul feroviar.
Liniile de cale ferată sunt abandonate, sunt pline de tot felul de mizerii, iar plantele cresc nestingherite chiar în mijlocul lor. Un cal paște fără să se sinchisească de noi lângă un bloc, iar peste drum răsare Cimitirul din Vîlcele. Între calea ferată și blocuri a apărut o vilă cu un gard înalt, în pantă.
Ne apropiem de pasajul Vâlcele. Muncitori și utilaje lucrează intens. „Fac Penny aici”, spune Dan. Știam. Stăm pe pasarelă. Pe sub noi trec mașini. Gunoaie de tot felul garnisesc pasarela. Dan zice că în capătul cimitirului, pe lângă care trecem și pe lângă care dune de gunoaie împiedică mersul, există un teren de fotbal. Dar eu știu că cimitirul a fost extins, așa că de la înălțimea șinelor vedem terenul cu cruci noi. Nu se mai dau goluri, se sapă morminte.
Peste drum, pe o clădire înaltă au aterizat tot felul de antene. Dan zice că e o moară, ba chiar că încă funcționează. Lumina extraterestră cade pe ea de parcă ar vrea s-o înalțe spre nava-mamă. Puțin mai încolo e FNC-ul: Fabrica de Nutrețuri Combinate, un ansamblu de clădiri abandonate de oameni, devenite un fel de sanctuar al păsărilor, care zboară în stoluri mari și se întorc, parcă pentru a-și apăra teritoriul. Pare o toamnă post-atomică. Și totuși, cățărați pe gard, zărim o construcție nouă în curtea FNC-ului. Tot acolo, zac ruginite vagoane de tren cu tricolorul pe ele. Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie… Câtea-i avut… Și câte nu mai ai…
Ca și atunci când am mers pe fosta platformă Mopaf, am sentimentul unei fatalități ce a lovit această țară a noastră. Atât de multe clădiri distruse, locuri abandonate, atâta nepăsare pentru ce a fost, pentru ce va fi, atâta mizerie. Laura mă întreabă dacă încă mai sper că lucrurile se vor schimba. Astăzi nu. Nu mai sper.

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here