VIDEO și GALERIE FOTO : Căminul de bătrâni din Școala lui nea Ion!

11
18428


Ion D. Leopea, după cum singur se prezintă, are 89 de ani și este, cu siguranță, unic în Vrancea, ba chiar și-n țară! Cu câțiva ani în urmă, vă relatam, într-un alt reportaj, povestea școlii lui. Școala construită din banii și de mâinile sale prin anii 1972, când cătunul Brătulești, comuna Dumitrești, viermuia de copilărime iar casele, acum pustii, peste care a rămas singur stăpân fără voie, erau locuite. Prin școala lui din mijlocul pădurii au trecut aproape 60 de copii, aproape toți risipiți acum prin colțuri ale lumii, aproape toți „cetățeni europeni”, cum îi place lui nea Ion să le spună. Toți au plecat lăsând în urmă case părăsite, un întreg sat pustiu peste care veghează încă, în singurătate, nea Ion. Paznic strașnic al vremilor de mult apuse, purtător al atâtor amintiri și, până la urmă, făuritor de destine, el îmi spunea, acum câțiva ani, că va rămâne acolo, lângă școala lui, până ce ori el, ori ea, vor cădea… Habar n-avea la vremea respectivă că clădirea din care au pornit în viață, pregătiți, zeci de copii, clădirea căreia îi mângâia cu tristețe și nostalgie pereții crăpați, va ocroti iarăși viața! Nea Ion spune că Dumnezeu a vrut așa, ca el să descuie iarăși ușa clădirii, ca să intre în ea, de această dată… doi bunici! Doi oameni cărora le-a ars casa și care, culmea, dacă n-au făcut nicio zi de școală în tinerețe, au ajuns la școală… la bătrânețe! Sau invers! La bătrânețe, școala lui nea Ion a devenit… azil!

    Închipuiți-vă, pentru o clipă, cum ar fi ca într-o zi, satul, comuna, orașul în care locuiți să devină pustiu. Să ieșiți din casă și să nu mai întâlniți pe nimeni. Să deveniți dintr-o dată, unicul locuitor! Să vă uitați prin geamurile locuințelor și să zăriți toate obiectele care-au constituit confortul vreunei familii, lăsate fix așa cum erau pe vremea când aceasta trăia în ea…
    Science-fiction? Nu! Pentru că așa este, azi, în cătunul Brătulești! Ca și cum ar fi plecat în grabă… așa arată și interiorul caselor din cătunul în care nea Ion a rămas, după plecarea fratelui său, singur locuitor… Pe mese, încă mai vezi cești și tacâmuri. Pe paturi, așternuturi din care parcă de abia s-a ridicat cineva. Pe rafturile dulapurilor cu uși deschise, tot felul de haine… Numai lacătele de pe uși lasă clar de înțeles că stăpânii nu-s acasă… „Lumea zice că acu am rămas singur… Dar să știți că nu-s singur! Înainte aveam copiii, vecinii, familia… Acu îl am pe Ä‚l de Sus care mă mai strigă, mă mai ajută… Care-mi mai trimite, când și când, picior de om și pe la casa mea….”, spunea nea Ion acum câțiva ani, când ne-a istorisit povestea școlii lui, școala înființată mai întâi în propria sa casă, după insistențe îndelungate la „ăi mari de la oraș”, și apoi a școlii construită ca să încapă toți copiii, din banii și de mâinile lui. Tot el a adus cu căruța  de la școala din Motnău, câteva bănci. Pe perete a agățat o tablă. Pe altul, lampa cu gaz. Și uite așa, prichindeii Brătuleștiului, săraci ca vai de lume, au început, în 1972, cursurile la Școala lui nea Ion, cu învățătorul suplinitor Dumitru Tabac.
    Timpul a trecut, cei peste 60 de copiii școliți acolo au crescut și au plecat care-ncotro iar alții nu mai erau, așa că prin 1993 școala s-a închis. „Au plecat toți care locuiau aici, rând pe rând. Acum mai sunt doar eu. Am rămas lângă școala mea. De câte ori trec pe lângă ea, îmi  pare rău că n-am putere să-i mai dau o lipeală… Că s-au crăpat pereții…”, spunea trist, nea Ion, cu doi ani în urmă. Întreaga poveste a școlii construite de octogenar o puteți reciti accesând: http://www.monitorulvn.ro/articole/video-si-galerie-foto-ceta-eni-europeni-din-scoala-lui-nea-ion_2_141165.html
    Iată, însă, că nici pe „Ä‚l de Sus”, cum îi spune nea Ion, nu l-a lăsat inima să se mistuie în singurătate școala ridicată cu atâta trudă! Doar că glasurile vesele și zbenguiala copiilor ce au rămas doar amintire au fost înlocuite, acum, cu osteneala și durerile bătrâneții… Și asta fiindcă din luna mai a anului trecut, nea Ion nu mai e singur! Cu mare bucurie a descuiat iar ușile dragii sale școli ca să adăpostească în ea doi vârstnici. Doi bătrânei rămași fără nimic pe lume, din cauza unui incendiu devastator.

„Se bucură sufletu-n mine că am putut să le dau adăpost!”

    Toată tristețea de pe chipul lui nea Ion s-a șters și toată nostalgia trecutului s-a transformat în bucurie de când acesta a luat hotărârea să dea o nouă utilitate școlii lui! S-o facă un fel de….azil!  Împlinirea sufletească i se vede pur și simplu pe chipul care, deși, practic, a mai îmbătrânit – doar are, astăzi, 89 de ani – pare mult mai tânăr de la vizita noastră anterioară! Mai plin de viață! „Păi… când am auzit că băieții ăștia (cei doi vârstnici – n.r.) au pățit necazul ăsta mare, că le-a ars casa, și că la cine s-au adăpostit vrea să-i alunge, m-am gândit ce m-am gândit și, văzându-i într-un hal fără de hal, i-am chemat să vină aici. În școala mea. Nu m-am gândit vreodată că școala va deveni adăpost pentru bătrâni, dar vedeți că Dumnezeu știe El ce face, răul îl transformă în bun, urâtul în frumos! Se bucură sufletu-n mine că am putut să le dau adăpost! Și-s mândru sufletește și trupește că am cu cine discuta în pustietatea asta, că am cu cine schimba un cuvânt, că am și eu din nou vecini!”, a spus, cu ochii strălucind de bucurie, nea Ion.
    Până și școala pare că se bucură, așa, cu pereții proaspăt lipiți, cu geamurile spălate, cu cancelaria transformată în odaie călduroasă și cu sala de curs amenajată pe post de magazie, în care încă mai rezistă, agățată de perete, tabla veche și crăpată, și una din băncile pitorești de pe timpuri, pe care au învățat să scrie și să citească cine știe câte zeci de prichindei amărâți din zonă… „În cancelarie m-am gândit că le va fi cel mai bine, că e mai mică încăperea. N-avea sobă, dar am chemat un băiat din vale din Dumitrești, și le-a făcut una din lut. Celelalte lucruri pe care le au, masa, patul și ce mai e pe aici, le-au primit de la oameni… I-am adus cu o căruță pusă de primărie, că altfel nu puteau ajunge până aici. Că vedeți, eu sunt bine că sunt sănătos, mi-a dat Dumnezeu și darul ăsta, ca la 89 de ani ai mei să nu mă doară nimic. Dar ei sunt amândoi bolnavi, vai de ei…”, mai spune nea Ion.

Scoși din flăcări în a doua zi de Crăciun

    Cei doi rezidenți ai Școlii lui nea Ion sunt Florica Tudorache, de 67 de ani și Dumitru Èšuțui, de 65 de ani. Când i-am vizitat, acasă era doar femeia care ne-a spus, cu lacrimi în ochi, că omul ei e la spital, la Focșani. S-a procopsit cu astm în urma incendiului și boala s-a tot agravat… A fost dus tot cu căruța până la șosea, de unde a fost luat cu ambulanța. Că până sus, în cătunul Brătășești, tocmai lângă punctul numit Podul Gîrneții, nu se prea poate ajunge altfel decât la pas, iar când e cât de cât uscat pe jos, și cu căruța sau cu mașina 4×4.
    În odăița fostă cancelarie era curat și cald. Lutul de pe jos măturat temeinic, mușcatele din geamlâc râdeau pădurii de dincolo de el, pe capacul găleții plină cu apă  stăteau în așteptare o cană de plastic roșu și una de aluminiu… În sobă trosneau lemnele iar în ușă, din timp în timp, își făcea apariția un câine credincios… „Vedeți, noi nu am avut copii… El (soțul – n.r.) a avut o fată care a fost la o școală ajutătoare, dar s-a măritat și a plecat… Am locuit pe Valea Babei, acolo ne-am construit casa, nu era mare dar era a noastră. Acolo am trăit o viață… Dar acum doi ani, a doua zi de Crăciun ne-am trezit cu focu în casă! N-o să uit niciodată! Era noapte. Mi s-a părut mie că miroase a pământ ars, și i-am zis și lui… Și când s-a dus și-a deschis ușa la cămară a bufnit focul! Tot a ars. Nimic nimic nu a mai rămas… Au ars lucruri, mobilă, casă, acte, tot… A venit Salvarea, ne-a dus la spital…”, povestește Florica, cu glas sufocat de lacrimi.

    Apoi au trebuit să ia viața de la capăt, îngăduiți în casa unei vecine… Spun că au stat la ea aproape doi ani dar… „Am dus-o rău și acolo. Dacă nu era nea Ionică nu știu ce făceam… Că ne tot zicea femeia aia că ne dă de gârlă… Am alunecat de supărare că ne dă afară de acolo și am făcut fractură de șold. Am fost operată. Aici m-au adus cu piciorul în ghips… Dar slavă Domnului că ne-am liniștit… Cu toate că e așa pustiu aici, nu ne mai zice nimeni nimic”, spune Florica.  
    Mărturisește, totuși, că pustietatea o îngrozește mai ales pentru faptul că acolo nu ajunge ambulanța în caz de Doamne ferește, și nici doctorul. Și, pe lângă faptul că nu are oameni în jur, nu poate privi lumea nici la televizor pentru că în zona unde e școala lui nea Ion, nu este curent electric. „Serile facem lumină cu lampa de gaz sau lumânări. De când e omul meu plecat la spital dorm cu fata asta, Florica, care are grijă de gospodărie la nea Ionică. Îmi aduce apă, că are nea Ionică o fântână în ogradă. Îmi aduce lemne, mă ajută la curățenie. Tot ea se mai duce la cumpărături, că pe ea o țin încă picioarele… Noi doi avem 250 de lei ajutor social, și din ei trebuie să trăim. Că am lucrat în viață pe la CAP dar actele s-au distrus, s-au pierdut, au ars….”, explică Florica. Recunoaște că cea mai mare dorință a ei este să-și poată reconstrui casa acolo unde a fost. „Că acolo aveam vecini, vedeam oameni… Dar știu că așa ceva nu se mai prea poate… Noi bani nu avem, și nici putere…”, oftează ea.

„Iubirea adevărată e să îți iubești aproapele”

    Dincolo de toate, nea Ion este, astăzi, fericit și cu sufletul împlinit că iată, după ce din școala lui au plecat în lume zeci de copii educați, acum, aceeași școală a devenit „acasă” pentru doi oameni năpăstuiți. E bucuros când de acolo, de la el, vede serile, luminița flăcării lămpii de gaz pâlpâind în ferestruica școlii, și fuioare de fum ridicându-se din horn, semn că cei doi sunt bine. E bucuros că diminețile le poate da binețe, că efortul lui nu a fost sortit deșertăciunii, că școala lui ocrotește viața! „Știu că ei vor mai aproape de lume, dar ăsta e doar instinctul, care e normal. Să fie mulțumiți că au scăpat din puhoiul ăla de lume, nu se mai aude hăi și tuo, nu mai e niciun scandal… Pot să stea aici toată viața, și dacă ar fi avut copii, le-aș fi lăsat lor totul moștenire… că ai mei nu mai vin aici. Dar n-au nici ei… Eu îi ajut cât pot și cu ce pot. Le-am adus toate lucrurile aici. Le-au primit de pomană. Și cu toate astea, cu tot necazul care-a fost acolo cu focul, au fost unii care le-au luat din ele… Lume avară! Dar nu se îmbogățesc. Vedeți dumneavoastră… Egoismul este foarte urât. Dacă tu nu dai la altul, nici Dumnezeu nu-ți dă! Iubirea adevărată e să-ți iubești aproapele”, spune nea Ion.
    L-am lăsat sprijinit în bastonul său, veghindu-ne lung mersul înapoi, spre civilizație. Un om cum altul nu-i, un om înconjurat de păduri, stăpân fără voie peste cătunul Brătulești, paznic strașnic al vremilor de mult apuse… Un om care-a crezut cu toată ființa că lumina minții este darul cel mai de preț pe care-l poți face puilor de om, așa că le-a făcut o școală. O școală în cancelaria căreia locuiesc astăzi, aduși tot de el, oameni loviți de soartă.
    Aceasta este povestea lui nea Ion, vrânceanul a cărui existență mărturisește, zi după zi, despre extraordinara frumusețe a sufletului omenesc!

   

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here