Profesoara Mirela Daiana Selea: „Părinții ne văd ca pe un substitut al lor“

3
13634


Mirela Daiana Selea este profesoară de matematică la Școala Gimnazială „Anghel Saligny” din Focșani. Cu o carieră de 22 de ani în învățământ, aceasta a predat și la Liceul cu Program Sportiv, dar și la o școală cu program special. Despre orele pe care le-a ținut la școala cu program special vorbește cu drag, deoarece, susține profesoara, au format-o. E o fire caldă, zâmbitoare, deschisă la orice, gata oricând să mai explice o dată elevului, să-l sprijine. Comunicativă și perseverentă, Mirela Selea nu-și vede viața fără copii, fără învățământ.

Rep: Care a fost „drumul” dumneavoastră în educație?
Daiana Mirela Selea: Am studiat la Colegiul Național „Al. I. Cuza” din Focșani, iar facultatea am făcut-o în Iași, la Universitatea „Al. I. Cuza”. Am terminat și un master, în managementul conducerii, tot în Iași.

Rep: Să fiți profesoară a fost ceea ce v-ați dorit încă din copilărie?
D. M. S.: Nu, a fost ceva ce a venit pe parcurs, așa cum m-a dus valul. Primeam orice așa cum era, fără să-mi doresc ceva anume. Traseul meu a fost direcționat ușor, ușor, de tatăl meu, care era profesor. El gândea pentru fetele lui o carieră în învățământ, pentru că i se părea că ale lui colege au o viață mai ușoară în învățământ, că au timp să se ocupe și de familie. E un stil pragmatic de orientare, dar ideea, modul în care a gândit el mi s-a potrivit mie. Sora mea este altceva, în alt domeniu. Deși a încercat și ea în învățământ, nu i s-a potrivit. Eu am semănat întotdeauna la fire cu tatăl meu, iar lui i-a plăcut învățământul.

Rep: De ce ați ales o carieră de dascăl?
D. M. S.: Aceasta părea să fie calea naturală, nu neapărat că mi-am propus. Spre asta m-au purtat pașii.

Rep: De ce matematica?
D. M. S.: Se pare că am înțeles-o cel mai ușor. Mai ușor decât chimia. Și fizica mi-a plăcut, dar m-am despărțit de fizică în clasele a XI-a și a XII-a, când am ajuns la fizica nucleară și ceva nu mergea. Èšinea de chimia care nu-mi plăcea, așa că am renunțat. La română… îmi plăcea mai mult gramatica, deci tot ce ține de partea logico-matematică. Atunci, am mers pe matematică, dacă asta am înțeles mai bine și asta mi-a plăcut.

Rep: De cât timp predați această materie?
D. M. S.: Am 22 de ani de când predau. Nu-mi vine să cred, a trecut atât de repede timpul! Cred că acesta e unul din avantajele pe care le ai când ești în învățământ: trece timpul foarte repede. Personal, am senzația că acum am terminat facultatea, mă mențin tânără copiii.

Rep: Cum era privită matematica prin ochii elevei Daiana?
D. M. S.: Au fost momente când mi s-a părut greu, momente când totul părea ușor și altele când mi se părea o corvoadă. Însumate, au cântărit mai mult momentele plăcute și cele în care nu eram nevoită să mă chinui prea tare.

Rep: Ce fel de copil ați fost?
D. M. S.: Eram un copil docil, ascultător, perseverent, muncitor. Nu am avut mereu note de 10, am avut și note mici. Am mai și suflat, am și copiat, dar asta mai mult la liceu, acolo a fost altfel. Mai pe scurt, un copil obișnuit.

Rep: Ați participat la concursuri, olimpiade?
D. M. S.: Ca elev, da. Am participat, dar nu mă duceam prea departe. Era greu pe vremea aceea. Eu mă consider un utilizator de matematică, nu un creator. Nu sunt o minte cu sclipiri și străluciri, ci una obișnuită. Am învățat atâta matematică și am în mine talentul acesta, să pot să-i fac și pe alții să o înțeleagă. 

Rep: Ați avut vreun moment în care ați clacat?
D. M. S.: Eu, de obicei, consider normal să trec peste obstacol. Nu-mi pun problema altfel, de aceea consider că a fost natural tot ce s-a întâmplat. Pentru mine, obstacolele nu reprezintă un mod de a mă opri.

Rep: Dacă ați avea ocazia, ați alege altceva?
D. M. S.: A existat un moment, acum aproximativ zece ani, când am crezut că aș vrea să ies din învățământ. Cred că se terminase bateria… energia. Ceva nu a mai mers cum trebuia. Dar, m-am gândit că cel mai bine tot în învățământ m-aș descurca. Aici mă simt în largul meu, aici știu ce am de făcut. În rest nimic, învățământul rămâne învățământ. Deși am fost tentată la un moment dat să trădez, nu am trădat.

Rep: Elevii dumneavoastră merg la olimpiade, la concursuri? Îi încurajați să participe?
D. M. S.: Am copii cu maxim mențiune la etapa județeană la olimpiadă. Sunt din ce în ce mai puțini doritori, poate și din cauza subiectelor care sunt mai dificile. Copiii și-au schimbat felul de a gândi, sunt alte generații. Sunt mai instabili emoțional, dar sunt deștepți. E vorba de deșteptăciunea dată de informația multă, sunt capabili să o absoarbă. Totuși, se observă o ruptură, o ruptură între ceea ce rețin ei și învață și ceea ce li se cere. Îmi e din ce în ce mai greu. Nu pot să spun că sunt copii slabi, pentru că nu sunt, dar au anumite probleme, provenite de la informația multă, de la tehnologia din cauza căreia ne confruntăm cu lipsa de atenție, de concentrare. Elevii care își doresc să participe în prezent la olimpiadă, o fac pentru că asta vor ei. Eu nu mai pot, la ora actuală, să determin pe cineva să-și dorească, să vrea să participe. Dacă nu vrea, nu vrea.

Rep: Cum îi vedeți pe copiii de astăzi?
D. M. S.: Sunt foarte hotărâți. Știu exact ce vor, își stabilesc propriile limite, chiar dacă sunt inferioare față de ceea ce vor ei. Sunt mici adulți. E ca o reacție, să se apere la toată invazia de informație.

Rep: Aveți o motivație zilnică în această meserie?
D. M. S.: Mie îmi face plăcere să vin la școală, în fiecare zi. Mă simt bine aici. Au fost momente când plecam foarte obosită, dar tot bine mă simțeam. E greu, într-adevăr, după câteva ore de predare la colectivele acestea de copii, care sunt gălăgioși chiar și atunci când stau și doar respiră. Totul emană gălăgie la ei, dar am cu cine să discut, văd că reușesc să mă fac înțeleasă, sunt și rezultate. Vin și foști elevi care-mi spun „Am înțeles matematica pe care mi-ați predat-o” și uite așa am parte de o motivație continuă. Totul e pe bandă rulantă, nu s-a rupt nimic.

Rep: Unde ați predat până acum?
D. M. S.: La început, pentru doi ani, am predat la Colegiul Tehnic „Valeriu D. Cotea”, în perioada 1993-1995. Am predat și la Liceul cu Program Sportiv câteva ore. Apoi, patru ani am predat la școala specială. M-a ajutat asta. Să predau acelor copii, să învăț dactilemele, să mă învețe ei pe mine cum să-i înțeleg… A fost o perioadă care m-a format, într-adevăr, ca pedagog. A fost o experiență unică, e vorba de capacitatea de a înțelege dincolo de cuvinte. Am avut acolo copii buni, cu probleme de auz, care au reușit să treacă peste pragul clasei a VIII-a și să meargă la un liceu, dar alții s-au îndreptat spre profesionale.

Rep: Vedeți o schimbare a modului în care este privit un cadru didactic?
D. M. S.: Unul din dezavantajele pe care le ai dacă ești în învățământ acum e faptul că nu mai ai parte de respectul pe care îl aveai pe vremea bunicii. Când spuneai primar, polițist și profesor era altceva. Acum, unii părinți ne văd ca pe un substitut al lor. Însă sunt și părinți care ne acordă acel respect care ne mângâie și ne face să trecem peste lipsa de respect a altora.

Rep: Ați lăsat mulți elevi corigenți?
D. M. S.: Nu țin minte să fi lăsat nici unul. Poate au existat copii cu abandon, iar în cazul lor nu am încheiat media.

Rep: Când puneți note mici, regretați? Vă reproșați ceva?
D. M. S.: Când pun note mici nu mai am remușcări, pentru că până în momentul în care le dau lucrări, eu îi pregătesc, le dau modele, le dau ceva asemănător, forțez puțin nivelul lor cu exerciții suplimentare, iar dacă știu să le facă merge și nota 10. Nu am cum să-mi pară rău când pun o notă mică unui copil, deoarece eu știu că am făcut tot ce s-a putut ca acel copil să nu ia notă mică. În cazul în care nu vrea sau nu poate, nu-i pot pune o notă mai mare și să-l dezavantajez pe cel care poate sau se străduiește.

Rep: Definiți matematica, din perspectiva dumneavoastră.
D. M. S.: Matematica este suma unor cunoștințe de specialitate, calități de pedagog, răbdare, empatie, dăruire, tenacitate.

Rep: Păstrați legătura cu foștii elevi? Vi se întâmplă des să fiți recunoscută pe stradă, să fiți oprită și să stați de vorbă cu ei?
D. M. S.: Cu unii dintre ei, da. Pot să-ți spun de emoționante reîntâlniri din preajma sărbătorilor de iarnă, când vin să mă colinde, sau de tracasante debuturi de liceu, când încă îmi mai cer ajutorul. Dar prind în sfârșit aripi și revin să-mi povestească despre realizările lor, eșecurile peste care au trecut. Mă recunosc pe stradă, îi recunosc și eu la rândul meu, cu mici excepții, iar dialogul curge în funcție de timpul avut la dispoziție.

Rep: Cunoașteți cazuri de foști elevi care au decis să îmbrățișeze o carieră de profesor de matematică datorită dumneavoastră?
D. M. S.: Da și sunt tare mândră să ne știm colegi.

Rep: Observați vreo schimbare între generații în ceea ce privește interesul pentru matematică?
D. M. S.: Matematica pierde terenul de odinioară. Presupune multă muncă și timpul nu mai permite, decât celor dedicați ei, ca treaba să fie bine făcută.

Rep: Aveți o amintire haioasă din cariera dumneavoastră de 22 de ani ca profesoară, de care vă veți aminti mereu?
D. M. S.: Au fost și momente vesele, dar amintirea care nu mă lasă în pace acum este legată de intruziunea naturii în discursul meu la un curs festiv, când un tunet puternic părea să confirme spusele mele de atunci. S-a creat, pe fondul emoțiilor trăite de mine, de elevi, de părinți, de colegi, o atmosferă pe care cuvintele nu o pot descrie, doar o pot sugera.

Rep: Aveți un mesaj pentru elevii dumneavoastră, pentru părinții acestora?
D. M. S.: Oricare dintre voi sunteți învingători! Și în spatele vostru se află părinții și dascălii voștri.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here