Profesoara Marilena Răvaș, directoarea Colegiului Asachi din Focșani, despre realitatea dramatică din învățământul tehnic: părinți absenți, copii învățați să aștepte ajutoare sociale

0
8089


    Fiecare dintre noi avem propriile opinii despre profesori, despre munca lor și felul în care credem că ar trebui să se comporte un cadru didactic. Și totuși, dincolo de meserie stă omul. Un om am descoperit și eu mergând să discut cu directoarea Colegiului Tehnic Gheorghe Asachi din Focșani, profesoara Marilena Răvaș, despre un subiect pur tehnic. Dincolo de munca de dascăl și cea de manager, profesoara Marilena Răvaș are timp să se aplece și asupra copiilor pentru a le înțelege nevoile și mai ales pentru a-i susține. Predând la un liceu cu profil tehnic, profesoara a înțeles că dincolo de cunoștințele pe care trebuie să le predea, copiii, pentru că așa îi numește, au nevoi speciale și merită să fie ajutați să își croiască un drum în viață, altul decât al părinților, care de multe ori lipsesc din viața lor.
    „Copiii aceștia vin cumva dezamăgiți de acasă și vin absolut neștiutori, trebuie să îi înveți despre ABC-ul vieții, pentru că nu i-a învățat nimeni de acasă, deși ei trebuie să vină cu aceste lecții de acasă și multe altele. Ei vin corigenți la ceea ce înseamnă viață, pur și simplu. Atunci trebuie să faci o grămadă de activități cu ei care ocupă timp și energie dar le faci cu drag fiindcă îți pasă. Trebuie să ne ascultăm copiii pentru că uneori nu îi ascultă nimeni. Avem părinți care nu vin niciodată la școală, îi sunăm noi și nici așa nu vor să vorbească. Ei nu știu ce fac copiii lor. Sunt absenți din viața copiilor. Sunt părinți pe care noi nu îi cunoaștem. Nu eu ca director, diriginții nu îi cunosc. Există niște părinți în certificatul de naștere, uneori sunt la telefon și cam atât, în rest nu există, sunt părinți care nu știu unde este școala, cine este diriginte, nu știu ce face copilul la școală, despre ce învață și sunt absenți din viața copiilor, există o mamă și un tată, trăiesc, respiră și cam atât, ei sunt absenți din viața copiilor. Acest lucru este dureros, pentru copii în primul rând. Ei se simt cumva în bătaia vântului, nu au un exemplu din familie care să îi motiveze, trebuie să îi motivăm noi.
    Pe măsură ce crește copilul, interesul părintelui pentru școală scade sau au impresia că școala trebuie să preia toate sarcinile. Eu l-am adus la școală, faceți dumneavoastră de acum tot ce trebuie. Responsabilitatea de părinte este aruncată pe spatele școlii. Când de fapt, responsabilitatea școlii se întinde pe parcursul celor 6-7 ore cât copilul este în școală și se constată lucrul acesta la toate școlile, este un adevăr general valabil, mai ales în școlile cu profil tehnic, unde elevii provin din anumite medii sociale. 80% dintre părinții copiilor noștri nu au nici școală profesională. Din păcate nu vedem în acești părinți o motivație, dacă ei nu au avut posibilitatea să învețe, atunci copiii lor să aibă această șansă. El să facă mai multă școală, să aibă o meserie, să aibă posibilitatea de a alege în viața lui și de avea un alt drum în viață”
, constată directoarea.

„Trebuie să îi învățăm să își dorească să muncească pentru a reuși”

    Profesoara Marilena Răvaș spune că una dintre problemele cu care se confruntă în cazul elevilor este lipsa motivației, lipsa dorinței de a munci, pentru că nu au un astfel de exemplu în familie. „Ei ar trebui să vină de acasă cu dorința de a munci. Mulți dintre ei nu vin cu așa ceva de acasă, fiindcă nimeni nu îi învață. Sunt copii care provin din familii unde părinților nu le pasă dacă ei urmează sau nu o formă de învățământ. Sunt copii care se autosusțin la școală, adică beneficiază de bursă bani de liceu sau de bursă profesională dacă sunt la învățământ profesional și sâmbăta sau duminica se duc și muncesc undeva ca să câștige niște bănuți ca să facă naveta sau să stea la cămin. Sau sunt copii care sunt sprijiniți de cadre didactice, am colegi care aleg să finanțeze copiii cu sume de bani care să le ajungă lunar să vină la școală, pentru că de acasă le-au spus, eu nu am bani să te țin la școală, poți să îți faci bagajul și să vii acasă. Pentru părinți este mai comod așa.
    Nu sunt educați în spiritul dorinței de a învăța și de a munci. În viața fiecăruia dintre noi există nevoia, dorința de muncă, la ei nu există această nevoie pentru că nu au văzut-o, nu au simți-o din familie. Mulți dintre ei fac o specializare doar ca să o facă, nu pentru că își doresc să muncească și ajung să migreze de colo colo sau să nu muncească deloc. Cred că nu sunt învățați de acasă să muncească. Numai dacă nu vrei nu găsești de muncă. La generațiile de acum am văzut că nu toți sunt dornici de muncă și din familie nu li se transmite dragostea de muncă. Pentru mulți dintre ei este mai simplu să stea acasă pe ajutor social, de ce să mai meargă să muncească.
    De ce să muncesc pe 1500 de lei când pot sta acasă și îmi dă statul 600 de lei și nu fac nimic. E o opțiune la care foarte mulți apelează și copiii preiau din familie dezgustul față de muncă și jumătate din ei aleg să nu muncească. Ce faci după ce termini? Mă duc acasă. Și ce faci acolo? Stau, adică nu simt că «termin școala, sunt calificat, mă duc să mă angajez, îmi câștig libertatea financiară, sau măcar parțial îmi câștig libertatea financiară și pot să fac ceva mai bun pentru viața mea». O să ajung să îmi fie mai bine decât îi este mamei, decât îi este tatei care nu muncesc nicăieri, nu au nici o sursă de venit și trăiesc de azi pe mâine. Se duc și muncesc cu ziua, câștigă 50 de lei. Eu mă duc și muncesc în fiecare zi și câștig mai mult și îmi asigur și eventual o viață mai liniștită la bătrânețe”
, este de părere Marilena Răvaș, care vrea să le insufle copiilor această mentalitate. Este genul de educație pe care copiii nu o primesc din familie, de aceea școala trebuie să suplinească aceste lipsuri.

Învățământul profesional te ajută în viață și nu costă nimic

    Marilena Răvaș îi încurajează pe copii să învețe o meserie pentru că își pot câștiga mai ușor existența, de aceea consideră că fiecare copil trebuie ajutat să stea cât mai mult la școală pentru a se califica. „Noi pregătim în două domenii unde meseria se poate face și acasă și la locul de muncă. Poți lucra într-un restaurant dacă ești bucătar sau să lucrezi și acasă, să se bucure familia, prietenii sau să câștigi participând la evenimente în cadrul grupurilor pe care le cunoști. În confecții, lucrezi la serviciu dar poți lucra și acasă. În comunitate poți câștiga bani suplimentar, cu o mașină de cusut poți face un tiv, un cearceaf…și mai câștigi un ban. Le înveți aici, nu te costă nimic, își educă gustul pentru frumos, își dezvoltă abilitățile practice. Învățământul profesional este învățământul care te ajută să te pregătești pentru viitor și nu te costă nimic. Îți dă statul bani să vii la școală, singura obligație a elevului este să vină la școală și să învețe cât poate el să învețe. Avem nevoie mai întâi de școala părinților. Pentru fiecare există un drum, dar trebuie să știi să îl alegi pe cel care trebuie. Copiii care sunt buni și muncesc sunt remarcați încă din perioadele de practică și primesc poziții mai bune în cadrul fluxului tehnologic când se angajează.
    Mulți dintre ei își doresc să plece pe piața europeană, noi le propunem calificări care să fie recunoscute și acceptate în piața europeană. Noi vrem să îi ajutăm să le fie bine și facem eforturi să îi sprijinim să le fie bine pe termen lung. Nu este de ajuns să le dăm peștele prăjit, noi încercăm să îi învățăm să pescuiască pentru că așa își asigură existența. Dacă îi dăm doar peștele prăjit mănâncă azi, dar mâine…”

Funcția de manager văduvește calitatea de profesor

    Întrebată dacă funcția de director și calitatea de profesor se armonizează, profesoara Răvaș recunoaște că managementul presupune mult timp pentru hârtii, în detrimentul celui folosit la catedră. Aceasta conduce Colegiul Asachi de 4 ani de zile și face echipă bună cu adjuncta liceului, mai ales că este de părere că numai în echipă se pot face lucruri bune în interesul copiilor. „Cu cât ești mai sus într-o funcție cu atât ai mai multe responsabilități. O funcție de conducere este un bolovan deasupra capului care stă într-un echilibru precar și care stă să se rupă oricând. De tine și de cei din jurul tău depinde echilibrul. E important să cuplezi fiindcă dacă roțile dințate nu funcționează bine, mecanismul nu funcționează. Pe zi ce trece se îngreunează munca de director. Se schimbă condițiile de mediu, legislația, crește birocrația și uneori ai senzația că ești doar un birocrat și că pierzi ceea ce este esențial în viața ta, sau îți rămâne timp mai puțin ca să fii cadru didactic.
    Managementul nu completează cadrul didactic ci îl văduvește de ceea ce face el de fapt. A fi manager la momentul acesta înseamnă a ști o mulțime de lucruri din o mulțime de domenii, lucruri pentru care nu ești pregătit, lucruri pe care înveți să le faci din mers, nu trebuie să te oprești și să le studiezi. Pe măsură ce te lovești de o situație, vezi ce a declanșat-o, ce lege a mai apărut, ce mai este în metodologie. Este o poziție din ce în ce mai complexă ce mă face să mă gândesc dacă peste niște ani, când mi se finalizează mandatul, o să mai am curaj să mai fac asta încă o dată. Munca de profesor înseamnă sentiment, înseamnă dedicație față de clasă, când ești manager pierzi legătura cu elevul.
    Faptul că nu am ore la clasa a IX-a, cumva mă văduvește. Nu mă simt deloc bine că nu îi cunosc pe cei mici, eventual îi cunosc pe cei care fac năzbâtii și ajung în biroul directorului pentru diverse chestiuni. Copilul este interesul major al profesorului. Tot ce face un cadru didactic face în interesul copilului. Este foarte ușor să arunci un copil în stradă, este cel mai ușor din punct de vedere al legislației, dar din punct de vedere uman mi se pare ceva care lasă răni și în sufletul celui care este aruncat dar și în sufletul celui care ia decizia, pentru că e ușori să elimini pe cineva dintr-un sistem, dar poți face chestia asta fără să te gândești cum îl va afecta pe el pe termen lung? Eu nu aș putea. Èšinem cu dinții de copii, mai ales că sunt cu probleme în familie. Doamna, eu nu mai vin la școală fiindcă nu mai am bani. Uite, ia câțiva lei, îți mai dă și doamna dirigintă și vino și mâine. Sunt copii demoralizați, deși foarte buni din punct de vedere intelectual, ei au ajuns în anumite situații tot pentru că cineva a greșit. Le lipsește motivația, încrederea în ei și în ceilalți, ceea ce înseamnă că undeva a fost ruptura. Acești copii dacă sunt ajutați vor reuși. Fiecare copil pe care îl salvezi pentru viață, este picătura aceea de mulțumire sufletească, bucuriile mărunte. Avem câteva fete care au terminat facultatea, sunt mămici, lucrează în fabrică, sunt atât de bucuroase și mulțumite. Acesta este motivul pentru care eu mă dau jos din pat dimineața, poate am ocazia să mai ajut un copil, cu cuvântul, cu fapta, cu o hăinuță”
, povestește directoarea Răvaș.

Dincolo de lecții există copilul și interesul lui

    Marilena Răvaș mi-a povestit cum, pe gerul de la începutul lunii, un copil a venit în hanorac la școală și că dincolo de explicațiile oferite, profesorul trebuie să înțeleagă situația în care acel copil se află. „Sunt niște situații din astea, un tată indiferent care și-a lăsat fetița în pulover la școală. O colegă s-a dus acasă și a venit cu geacă. Sunt copii foarte mândri care nu acceptă ajutor material. Și-au construit o mândrie și atunci trebuie să știi cum să ajuți. Experiența te face să cauți toate semnele și să îți pui întrebări de ce e reacția aceea. Copilul acela a fost întrebat de ce a venit în hanorac, «era haina udă și am lăsat-o să se usuce, am uitat să o iau»…și afară era din ce în ce mai frig. Realitatea este alta, indiferent de ce spune copilul. Îi este jenă să spună, atunci cauți soluții fiindcă au nevoie și de asta. Avem diriginți care își susțin elevii cu bani, cu haine, cu mâncare, numai să vină la școală. Diriginții sunt cei care vin cu materiale pentru diverse activități.
    La liceele tehnice e altfel, copiii vin din alte medii și atunci noi trebuie să îi susținem. Ce e mare filosofie să fii profesor la un liceu industrial? Ei, nu e chiar așa, fiindcă aici vin cu 2-3 . Au minte, dar nu se pot exprima, le lipsește vocabularul. Noi învățăm în clasă, pentru că ei nu învață acasă, de aceea noi trebuie să muncim mai mult în clase. El trebuie să învețe din domeniul lui, dar din păcate programa nu este bine structurată. Noi aici ar trebui să îi educăm pe ceea ce ne interesează, urmărești curiculum școlar și îi pregătești pentru meserie, dar nu ne putem rezuma numai la atât. Acesta este aluatul, noi trebuie să facem din ce aluat avem un cozonac bun și dacă nu ne iese cozonac, măcar o pâine bună”
, susține Marilena Răvaș.

Reușitele copiilor, bucurii pentru dascăli

    Marilena Răvaș spune că cele mai mari satisfacții pe care le are, când vine vorba de elevii ei, sunt reușitele acestora, mai ales că unii dintre ei au reușit să facă și studii superioare. „Noi ne bucurăm foarte mult când avem copii care reușesc să își depășească părinții. Avem și copii care ajung la facultate, fac profesională, urmează liceul apoi merg la facultate. Ei trăiesc cu sentimentul că dacă au făcut școală profesională, drumurile lor se închid. Dar pot continua la zi sau la seral, dacă au putere pot să se înscrie la bacalaureat, să îl susțină, să îl promoveze, dacă nu, se pot limita la a finaliza liceul și a susține un examen de certificare și a câștiga un nou nivel de calificare profesională. Nu îi împiedică nimeni, dacă sunt doar absolvenți de liceu, fără bacalaureat să meargă mai departe și să facă studii postliceale, pentru că exceptând școala postliceală sanitară unde se cere examen de bacalaureat, toate celelalte școli profesionale tehnice nu cer să fii absolvent cu BAC”.

Are 534 de copii….

    Marilena Răvaș este inginer textilist la bază, iar cea de a doua facultate a urmat-o în alimentație și turism. De 25 de ani este în învățământ, iar de 4 ani este la cârma Colegiului Asachi. „Mulți dintre noi, inginerii textiliști, ne-am reprofilat. A fot un moment când mi-am spus că dacă nu fac pasul acesta, risc să rămân în afara sistemului. Pentru noi, textiliștii, nu ar fi fost o problemă, fiindcă firmele de textile erau în expansiune și nu se punea problema locului de muncă, dar după ce ai lucrat niște ani în învățământ îți vine foarte greu să renunți. Este ca și cum ai renunța la propriul tău copil. Pentru mulți dintre noi, școala este un copil. Am un copil mare, de 25 de ani, care e la fel de mic în fiecare an, și se confruntă cu aceleași probleme și noi ne ținem de el să crească”, a conchis Marilena Răvaș.
    Întrebată dacă are copii, Marilena Răvaș a răspuns foarte precis, 534 de copii. Dincolo de inginer, profesor, director, Marilena Răvaș se prezintă ca un om care iubește copiii, pe care vrea să îi ajute să își croiască un destin mai bun.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here