S-a născut de Crăciun, într-o familie modestă, în satul în care trăiește și în ziua de azi, odată cu fratele lui geamăn. Din cei doi nou născuți, lui nu-i dădea nimeni vreo șansă de supraviețuire. Și cum altfel ar fi putut fi, mai ales acum 95 de ani, când el a venit pe lume cu o greutate de doar 900 de grame, față de fratele lui care avea trei kilograme! Și totuși… Dumnezeu a vrut ca el să trăiască! Alături de părinții lui, de fratele geamăn și de o soră, copilăria lui Mihu a fost aceeași ca a tuturor copiilor din satele Vrancei. „Părinții ne-au dat la școală, am făcut cinci clase, cum era pe atunci, la școală la Dumitrești. Mergeam pe jos până la școală, nu era mult, doar doi kilometri”, își amintește nonagenarul.
Timpul a trecut, și nu împlinise încă 20 de ani când l-au luat, la fel ca și pe fratele geamăn, Gheorghe, în armată. „Am fost la vânători de munte, la Brașov. Ne-au luat toamna și prin primăvară ne-au trimis pe front… Nu știa nimeni ce-i aia front. Nu ne închipuiam niciunul ce ne așteaptă… Știam doar că se dădeau lupte în Basarabia… Ce să vă zic… Numai în linia I am fost. Împreună cu frate-meu am fost repartizați la o mitralieră, în Batalionul 3 vânători de munte… Am ajuns până-n Caucaz, în munți… Mai aveam oleacă și treceam Volga”, își amintește nea Mihu.
Se oprește din povestit ca să-și șteargă o lacrimă ivită în colțul ochiului… Ioana, fiica lui în vârstă de 63 de ani, care și-a lăsat propria viață ca să-și îngrijească tatăl, vine repede cu o explicație: „Are probleme cu ochii. Vede numai cu o juma de ochi, că are apă neagră, cum se zice în popor… Face tratament”. Noi am crezut, totuși, că lacrima s-a născut din emoție…
Mâncare în tranșee, morții adunați noaptea
Prea rar, ba chiar aproape niciodată nu mai interesează pe cineva ce a trăit pe front nea Mihu. Dincolo de resemnarea firească, până la urmă, în fața acestei realități, veteranului îi ghicești ascunsă adânc în suflet o anume tristețe… Și nu pentru că ar vrea foarte mult să-și amintească ororile prin care a trecut, ci pentru că așa crede el, că acestea trebuie cunoscute, așa încât să nu se mai repete… „A fost greu, urât… Eram numai niște copii și ne-am trezit de-odată în fața morții. Am fost numai în linia întâi, săpam tranșee și ne adăposteam în ele… Mâncare primeam numai noaptea, că nu se putea străbate zona să ne aducă cineva mâncare… Inamicul era la o aruncătură de băț! Vâjâiau gloanțele, cădeau obuze.. Eu eram comandant de grupă. Mureau camarazii lângă mine… Care mureau de dimineața până seara erau adunați noaptea, cu cărucioarele de campanie. Erau cărați așa până la groapa comună… Dar câți au fost care au căzut pe teren și acolo le-au rămas oasele… „, spune nea Mihu.
Povestește despre fratele lui geamăn, Gheorghe, care la un moment dat a fost rănit și trimis în țară. „Când s-a făcut bine iar l-au trimis pe front, undeva în vest, dar a fost rănit și acolo… A venit acasă, când am ieșit eu din lagăr l-am găsit aici, căsătorit și cu cinci copii”, spune veteranul.
Șapte ani de lagăr în Caucaz și felicitarea pentru tata
Cea mai grea perioadă din întreaga sa viață a fost, spune veteranul, cea în care a fost prizonier într-un lagăr din Caucaz. În cuvinte puține, povestește cum a fost luat, împreună cu alți camarazi și duși, sub amenințarea armelor, pe un câmp. „Ne-au făcut un gard din bețe de floarea soarelui, niște barăci… Eu am stat în baraca 4, eram acolo peste 20. Iarnă, vară, dormeam pe niște rogojini și munceam în mină, la scos cărbuni. Prima dată ne-au dus la pădure, la tăiat lemne, dar eram toți prea slăbiți și nu făceam față. După aia ne-au dus la scos cărbuni, noi săpam jos și cărbunele era scos cu ascensorul. Era bine iarna, că mai luam cum puteam câte un calup de cărbuni și-i băgam în sobă, în baracă. Tot lagărul era înconjurat de santinele, ne-ar fi împușcat dacă am fi încercat să evadăm…”, își amintește nea Mihu.
N-a uitat niciodată scursura mizerabilă numită ciorbă, și nici hamsiile putrede pe care le primeau ca hrană. „Trebuia să le mâncăm, că altceva nu aveam și am fi murit de foame. Plus că ne-au pus doi basarabeni ai dracu, scârboși tare, ca șefi de echipă și ne băteau rău… În mină aveam șef de echipă un tătar care ne bătea și ăla rău de tot.. Nu reușeam să facem normele pe care ni le-au pus obligatoriu și așa ne pedepsea, cu bătaia… Äla lucra în mina aia de 30 de ani, vă dați seama… Era ca un animal”, spune veteranul.
Anii au trecut unul după altul, ani lungi, cumpliți, chinuitori… Vreme îndelungată, nici nea Mihu și nici ceilalți prizonieri nici n-au primit, nici n-au putut să trimită vreo veste către cei de acasă, așa încât ai lor au crezut că au murit. Mama veteranului din Lupoaia i-a făcut acestuia până și pomeni până într-o zi când… „Mi s-a dat voie să trimit o felicitare. Era ziua lui tata. Am cumpărat de la cineva cu o rublă felicitarea și am trimis-o. Era în anul 1944. Atunci au aflat ai mei că trăiesc”, spune nea Mihu.
Felicitarea o mai are și acum. Pictată manual și cu un plus de valoare dat de patina timpului, pe verso-ul ei se pot citi încă rândurile așternute acolo, în lagăr, cu vă închipuiți câtă emoție și speranță, de deținutul de atunci: „Scumpul meu tăticu, din tot sufletul meu și din dorința mea față de dv., aflându-mă sănătos, pentru ziua mata îți urez mulți ani fericiți cu sănătate de la mine, și Sărbători fericite. Să vă dea Dumnezeu zile ușoare și frumoase. Al mata fecior, Mișa”.
Nesperata liberare și emoția întoarcerii acasă
Nu mai spera că va scăpa vreodată din infernul lagărului din Caucaz. Medaliile, cele pe care le primise pe lina frontului, îi fuseseră luate. Posibilitatea de a comunica cu familia la fel, cu excepția celei despre care ați putut citi mai sus. Norocul însă nu l-a părăsit și într-o noapte, după șapte ani lungi de prizonierat, a trăit ce n-a crezut că i se va întâmpla vreodată. „Toată lumea dormea, inclusiv eu. Venisem de la lucru și ne-am culcat, ca de obicei. La un moment dat vine la mine o santinelă și a început să băltăcărească în rusește. Eu dormeam cam pe la mijlocul barăcii, avusesem noroc de așa loc, că la margine era frig. Ne încălzeam unii în alții și ne înveleam cu hainele… Și cum vă spun, numai ce simt că mă trage santinela de picior. Mă uit la el, îmi arată un bon și zice «la doma!». Adică, acasă! Nu am crezut! Până nu m-am suit în tren, n-am crezut că vin acasă! Am crezut că ne duce în altă parte, că nu scap! Eu și cu încă un băiat am plecat atunci din lagăr”, zice veteranul.
Îngrămădeala sufocantă din vagonul de marfă în care fusese îmbarcat, cojile de pâine aruncate din când în când, drept hrană, în vagon, condițiile inumane lesne de închipuit nu i-au putut umbri lui nea Mihu bucuria de a se întoarce acasă! „M-a lăsat trenul în Râmnicu Sărat, în gară. Până în comună am venit cu un autobuz. Èin minte totul de atunci! Era aproape de Crăciun… Părinții erau în casă. Făcuseră foc în sobă. Aveau o sobă de cărămidă… Mămica, Dumnezeu s-o ierte, râcâia, colo în foc, cu vătraiul și tata, unchieșul, stătea în capul patului. Asta am văzut când am deschis ușa… Vă dați seama, ce mai… durere de părinte… După atâția ani, am ajuns iar acasă”, povestește nea Mihu.
Viața de după infern…
Întors acasă, Mihu Cristoiu a luat viața de la capăt. A pășit peste linia dincolo de care a lăsat trecutul și a început să-și construiască un alt prezent, un alt viitor, o viață omenească. La 29 de ani s-a căsătorit cu cea care atunci avea doar 21 de ani și care i-a stat alături, la bine și la greu, până ce moartea i-a despărțit. Adică, până acum 17 ani… Oameni gospodari, nea Mihu și soția lui și-au construit o gospodărie în toată regula, au crescut animale și s-au ocupat cu ceea ce se ocupau atunci, sătenii locului. Au avut împreună două fete din care una, Ioana Nedelcu, în vârstă de 63 de ani, a decis să se mute împreună cu soțul ei, Ion, în vârstă de 75 de ani, cu tatăl ei. Și îi poartă de grijă, cu blândețe și multă dragoste, de când acesta a rămas văduv. Cele două fete i-au dăruit cinci nepoți care i-au adus la rândul lor, cinci strănepoți. Urmașii lui, care îi umplu curtea de bucurie și veselie, atunci când îl vizitează!
Acum, la 95 de ani, după toate cele suferite, despre nea Mihu, veteranul din Lupoaia, nu se poate spune altceva decât că este un învingător! Pornit în viață cu doar 900 de grame, soldat pe front și prizonier ani lungi în lagăr, a reușit totuși să supraviețuiască! I-a supraviețuit și fratelui geamăn care, culmea, a scăpat viu de pe front, ca să moară în accident de mașină în urmă cu 41 de ani…
Veteranul Mihu Cristoiu nu mai are medaliile. I-au fost luate de cei ce l-au închis în lagăr. Iar altele, zice fiica lui, s-au rătăcit. Nu mai are nici livretul militar original. Zice că i l-au luat comuniștii în 1966. Dar ceea ce încă are nonagenarul din Lupoaia sunt amintirile. Amintiri-mărturie a unor vremuri crunte, pe care le va povesti atâta timp cât vor mai fi printre noi oameni interesați să le asculte…