GALERIE FOTO : Crăciunul a trecut, sărăcia rămâne. Viața chinuită a unei familii din Coza, Tulnici

7
16463


Patru copii din satul Coza, comuna Tulnici, în vârstă de 7 luni, trei ani, șapte și  10 ani, trăiesc alături de părinții lor într-o bucătărioară dărăpănată și extrem de înghesuită. Vasile Buluș, tatăl lor, în vârstă de 48 de ani, bolnav de astm bronșic, este dependent de aparatul de oxigen. S-a îmbolnăvit acum 17 ani și spune că tot de atunci au început și necazurile, pentru că nu l-au mai ținut puterile să muncească. „A trebuit să ne mutăm din Panciu – unde aveam serviciu la gardieni, la pază, la Veritas – aici, în Coza. Mama îi făcuse deja acte pe casă fratelui meu și n-am mai avut unde sta decât aici, în bucătăria asta. Dacă aș avea bani mi-aș mai face în prelungire încă două camere, dar de abia ne descurcăm…”, a spus bărbatul. Casa părintească se află în aceeași ogradă cu bucătărioara și în ea locuiesc mama de 75 de ani, sora lui Vasile, în vârstă de 50 de ani, bolnavă psihic, și un frate, și el cu probleme. Și din toată sărăcia, Vasile spune că le poartă de grijă și acestora. Dacă doriți să ajutați cei patru copii să le meargă puțin mai bine, le puteți dărui orice credeți că le-ar putea face existența mai ușoară: de la pamperși, hăinuțe, încălțăminte, rechizite și jucării, până la alimente, articole de igienă personală și detergent. Și cine știe, chiar dacă nu-i nici Crăciunul și nici Paștele, poate există totuși cineva care le va înțelege necazul și îl va ajuta pe Vasile și cu materiale de construcții cu care să poată ridica măcar încă o cameră.

    Căpșorul blond, ciufulit, ochișorii căprui, rotunzi ca doi năsturei, și jumătate din trupușorul îmbrăcat cu o rochiță roz, de vară, trasă peste niște haine mai groase, ne-au atras atenția de departe! Pur și simplu mogâldeața cu păr de aur întrerupea luminos înșiruirea lețurilor gri de gard. O apariție înduioșătoare, imaginea autentică a copilului sărman, atât de sărman și atât de timid că-ți vine să-l iei blând în brațe, să-l ocrotești și să nu-i mai dai drumul… să nu-i mai dai drumul. Și asta am fi și făcut dacă mogâldeața nu ar fi dispărut de parcă nici c-ar fi fost vreodată acolo, odată cu oprirea mașinii noastre în dreptul porții ei… O poartă prin deschizătura căreia se putea vedea casa „mare”, cu prispă înaltă și mai multe geamuri acoperite de perdele, iar imediat în dreapta, geamlâcul cu câteva fire de mușcate – casa fetiței care fără să știe,   atât de inocent ne-a întâmpinat. 
Alertați pesemne de copilă, părinții au ieșit repede în curte, curioși, uimiți, ba chiar și un pic speriați că sunt căutați de cineva. Peste prea multe necazuri au trebuit să treacă, prea multe greutăți să depășească, prea multe lipsuri să îndure… „Da cu ce ocazie?”, ne-a întrebat suspicioasă Mihaela, mama copiilor, ivită în urma bărbatului ei, care apucase deja să ne invite în casă. Omul a liniștit-o din priviri și în urma lor, am intrat în… „casă”. Doar un pas făcut în încăperea respectivă, prea mică, prea încărcată și bolnăvicios de caldă, te face să trăiești instantaneu sentimentul că te sufoci! Că n-ai aer, că totul stă să cadă peste tine, că trebuie să inspiri cu economie așa încât să aibă aer și cel de lângă tine!
    O sobă din lut, o dormeză pe peretele cu ușa, un pat mai mare pe celălalt, o masă, un taburet și, parcă, vreo două scăunele. Deasupra lor, păretare, tablouri cu cei doi copii mai mari zâmbind cu prilejul unor zile de 8 Martie, hârtii cu flori multicolore, cu Moși Crăciuni, suporturi de vase, un orar școlar încropit pe o foaie, cratițe de diverse mărimi puse unele într-altele, farfurii, tacâmuri, cești, pahare, haine și tot soiul de alte și alte obiecte necesare unui om la casa lui. La o casă de dimensiuni cât de cât normale, nu una formată doar dintr-o cameră, și aceea mult prea mică pentru șase suflete! „Aici trăim de zece ani”, spune Vasile. „După ce m-am îmbolnăvit și am rămas fără serviciu a trebuit să plecăm din Panciu, unde stăteam cu gazdă, și am venit aici. Dar mama îi făcuse deja act pe casă fratelui meu. Am zis să nu fie scandal și ceartă, că și așa este greu, și a rămas să stăm aici”, a explicat omul.

Împrumut pe câțiva ani, pentru un porc de Crăciun

    Vasile a povestit că viața li s-a schimbat din momentul în care boala lui s-a agravat. S-a îmbolnăvit de astm în urmă cu 17 ani, iar începând de acum 10 ani a fost nevoit să folosească spray-ul necesar acestei boli. Acum patru ani acesta nu a mai fost suficient și bietul om a ajuns să se ajute să respire cu un aparat de oxigen. „Dacă eram eu în putere, alta ar fi fost situația. Păi eu am muncit, am fost angajat la o firmă de pază la Panciu, am făcut pază la Veritas. Lucram 24 cu 48 de ore și când eram liber munceam de toate și câștigam suficient! Dar de când cu boala, nu mai am putere. Obosesc foarte repede, nu pot să fac efort absolut deloc. Așa că acum trebuie să ne descurcăm cu ce avem. Am o pensie de boală de la stat, de 400 de lei. Și mai sunt alocațiile copiilor. Ä‚sta mic ia 200 de lei, ceilalți trei câte 84 de lei pe lună. Cât să supraviețuim…Aș fi vrut să mai fac două camere, să stăm și noi ca oamenii, dar n-am putere. N-am de unde! Ar însemna, cred, vreo 10.000 de lei materialele și de unde, când noi de abia o ducem de pe o zi pe alta…”, a explicat Vasile. 
Peste toate necazurile, omul mai are unul: acum doi ani au vrut să aibă și ei un porc de Crăciun, cu gândul că îl vor prepara și vor avea mai mult timp carne. Așa că a împrumutat din bancă 1000 de lei (10 milioane lei vechi-n.r.), au luat porcul, l-au preparat, l-au mâncat și… au rămas să plătească lunar, din toată sărăcia, câte 95 de lei băncii. „Iar acum trei ani, când m-am dus să aduc acasă o căruță cu lemne, s-a rupt frâna, am căzut și a venit căruța peste mine. Era chiar de 1 aprilie. Am ajuns la spital și mi-au pus în piciorul drept, toată coapsa, o tijă și opt șuruburi”, a spus Vasile.

Mai bine mâncare decât periuțe, pastă de dinți, săpun

    Dincolo de toate necazurile, bărbatul a mărturisit că s-a străduit, împreună cu mama copiilor lui să le asigure acestora atât cât se poate din strictul necesar. Din cauza sărăciei, pe toți i-au hrănit în prima lună de viață cu lapte praf și din cea de a doua le-au dat lapte de vacă îndoit cu ceai. „Avem abonament la lapte, 150 de lei se duce lunar numai pe lapte. Pe data de 12-13 ale lunii, când vine alocația, prima grijă e să plătim laptele. Când vine pensia mă duc la Focșani, plătesc rata și iau alimente. Asta e cel mai important, să avem cu ce să-i hrănim. Restul, în limita posibilităților”, a spus bărbatul. 
Drept urmare, cel mai mic dintre copii, Andrei, de 7 luni, nu are pamperși că sunt mult prea scumpi. Cristina, fetița de trei anișori, nu prea știe ce sunt alea bomboane sau ciocolată, iar cei mari, Mădălina, de 10 ani, elevă în clasa a V-a, și Costinel, de 7 ani, elev în clasa I, nu au nici ei măcar toate cărțile și rechizitele care le-ar fi necesare. Bieții de ei nu au nici măcar un spațiu decent să-și facă lecțiile. „Aici și le fac, pe masa asta”, arată mama lor către tăblia peste care a așternut o mușama de protecție. Femeia spune, cu regret, că dacă de îmbrăcat și de încălțat pentru copiii ei se mai descurcă, din lipsă de bani lasă pe ultimul loc cele necesare igienei lor personale, cum ar fi periuțele și pastele de dinți. „Când putem, luăm, când nu, nu. Ar trebui, dar… mai important e să avem ce le da să mănânce. Pastă de dinți, periuțe, săpun… dacă nu-s bani, decât să iau din astea, mai bine iau mâncare”, zice și Vasile.
    Femeia povestește că în urmă cu un an, cineva le-a dăruit o mașină de spălat neautomată și un aragaz. „Mi-a ușurat foarte mult munca, vă dați seama că nu-i ușor să speli pentru șase persoane. Dar e greu cu detergentul… Iar la aragaz, încă nu am reușit să luăm butelie… Așa că trebuie să fac mâncare tot pe sobă”, spune Mihaela.

O viață în sărăcie, boală și scandaluri

    Chiar dacă nu au bani suficienți nici pentru ei, chiar dacă se confruntă vizibil cu mari lipsuri și cu toate că familia lui Vasile nu s-a purtat, zice el, frumos cu ei, el și cu Mihaela sunt cei ce le poartă de grijă. „Mama are 75 de ani, dar este bolnavă. Stă în casa mare cu frate-meu și cu soră-mea, care are 50 de ani și are probleme psihice, e încadrată în grad de handicap. Când o apucă crizele urlă, își smulge hainele de pe ea, iese în pielea goală pe stradă! Știe și preotul, știe toată lumea. Doar eu pot s-o potolesc, așa fără putere cum sunt și eu. Îmi știe de frică numai mie. E bolnavă, n-ai ce să-i faci… Copiii s-au obișnuit, nu se mai sperie… Chiar le zice, când încep a se certa, să nu mai strige…”, spune Vasile.
    Ne luăm la revedere și ieșim din cămăruța unde, de zece ani, se înghesuie cei doi părinți cu copiii lor. Afară, bărbatul oftează și ne arată că are destul teren să mai ridice două cămăruțe, dacă l-ar putea ajuta cineva. „Dacă nu, ce să facem, stăm așa. Am o magazioară aici lângă camera în care stăm, și mai ținem haine în ea, mai ținem lucruri.. Dar oricum nu încap toate… Ce să zic, ne-ar trebui multe… Dar eu știu dacă s-o îndura cineva?”, se întreabă bietul om.
    Dacă cineva dintre cei ce au citit povestea acestor oameni va vrea să „se îndure”, după cum zice Vasile, și să le întindă o mână de ajutor, o poate face fie venind la sediul redacției noastre, fie mergând direct la ei. Oricine poate găsi familia Vasile Buluș în satul Coza, comuna Tulnici. Patru copii așteaptă o minune în cămăruța lor sufocantă, din ograda aflată în vecinătatea bisericii din sat.


LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here