GALERIE FOTO: „Nu s-au dus azi la școală că nu au de încălțat”

1
13031


Școala din satul Mahriu, comuna Poiana Cristei. Zi ploioasă de iarnă. Poteci noroite. Depărtări înnegurate. În clasele luminoase, glasuri de copii. Copii cu fețe rumene și cu priviri mult prea mature. Copii mai puțini ca de obicei. Unii lipsesc, spune învățătoarea, că n-au cu ce se încălța pe vremea asta, ca să facă față nămolului. Printre ei, frățiorii Bianca și George Maftei, de 4 și respectiv 9 ani. Fetița n-a ajuns la grădiniță și nici fratele ei mai mare la cursuri. Nu doar că n-au cu ce se încălța, dar în drumul lor spre școală ar trebui să treacă peste o punte suspendată peste pârâu, îngustă, mișcătoare și alunecoasă, doar pe o parte prevăzută cu bară de sprijin. Un pas greșit și… Doamne ferește! Așa că ai lor, mai bine îi țin acasă pe vreme rea. Și ca ei, mulți alți copii din satele izolate ale comunei. Copii care trăiesc neștiuți, în sărăcie, în lipsuri și nevoi și care nu știu că pot fi și altceva decât ceea ce sunt părinții lor: mamele casnice, tații muncitori cu ziua, la pădure. Totuși, acești copii îl așteaptă în fiecare an pe Moș Crăciun, darurile dorite rămânând doar vis ce nu se împlinește niciodată. Și de aceea, poate anul acesta, cineva va vrea să fie Moș Crăciun pentru George și Bianca. Băiețelul își dorește, culmea, un urs care să cânte, iar fetița o păpușă mare. Și, poate, câte o pereche de bocanci sau cizmulițe antiderapante (mărimea 26 și 30) care să le țină cald și să le ofere siguranță până la primăvară, în drumul lor periculos spre școală… 

– Potrivit unui recent studiu al UNICEF, peste o treime dintre copiii României trăiește în sărăcie. Opt copii din o sută trăiesc în România la nivelul de „sărăcie severă”, cu mai puțin de 15 lei pe zi. 40% din populația României se află în risc de sărăcie și excluziune socială (al doilea cel mai mare procent din UE) în timp ce 29% din populație trăiește în sărăcie extremă. România este singura țară care și-a înrăutățit indicatorii de sărăcie a copiilor, de la data intrării în Uniunea Europeană. –

    N-am fi știut, dacă nu era prichindelul Robert, isteața noastră călăuză, cum să ajungem acasă la Bianca și George Maftei. N-a stat pe gânduri nicio clipă când a auzit că am vrea să vizităm copiii care pe vreme rea n-au cum ajunge la școală fiindcă… n-au cu ce se încălța. Așa că și-a pus grăbit geaca, și-a tras cu simț de răspundere fesul pe frunte, și-a adâncit mâinile în buzunare și și-a adunat umerii ca să se apere, iluzoriu, de ploaie și a luat-o bărbătește pe uliță în jos, adâncindu-și cizmele în stratul gros de noroi și vorbind continuu. Despre școală, despre ai cui sunt caii întâlniți pe drum, despre alunecările de teren din zonă care distrug case, despre visele sale de copil, despre fratele mai mare care e la facultate, așa cum va fi și el într-o zi, despre dorința sa de a avea, când se va face mare, o mașină a lui, despre părinții care au muncit nu știu unde, dar acum nu mai au serviciu, despre tot și despre toate, de parcă un imbold nevăzut l-a împins să deschidă toate sertărașele căpșorului lui împodobit cu doi ochi ageri, veseli, inteligenți! Fără să se uite în spate, puștiul pășea în ritm alert ținându-și echilibrul în mod miraculos pe glodul mișcător și fără să-i treacă prin minte că ne pune serios în dificultate! 
    Am părăsit ulița și-am luat-o direct spre vale, către puntea mișcătoare, periculos de alunecoasă, pe care am trecut-o cu teamă și care desparte locul în care locuiesc cei doi frățiori spre care ne îndreptam, de locul unde este școala. O casă ivită pe povârnișul unui deal ne-a făcut să răsuflăm ușurați, sperând că, după atâta noroi și ploaie rece, am ajuns la destinație. „Nu, asta e o altă casă”, ne retează Robert, din start, nădejdea. „Oamenii au plecat de aici că se rupe pământul și a luat-o la vale. S-au crăpat pereții. Oamenii au plecat în altă parte”, ne lămurește băiețelul arătând, sfătos, spre crăpătura evidentă, pentru ca apoi s-o ia din loc la fel de grăbit, să ne ducă la destinație: o căsuță mică, încă neterminată, în ușa căreia a apărut, surprinsă, o tânără femeie. „E mama lui George și a lui soră-sa”, explică Robert iar femeia, Liliana Maftei, ne invită în căldura celor două odăițe în care trăiește familia sa.

Oameni care au făcut din sărăcie o virtute

    Și n-am știut ce ne-a izbit mai tare odată ce am pășit în mica încăpere cu destinație de bucătărie: căldura revărsată generos din soba neaoșă, din lut, îngrijit placată cu plăci de faianță, sau curățenia sclipitoare! Pentru că este evident! Părinții Biancăi și ai lui George, deși trăiesc din mai nimic, au reușit să transforme sărăcia în virtute! În cele două cămăruțe ridicate cu mari sacrificii au nici mai mult nici mai puțin decât strictul necesar: în bucătărie o masă cu trei taburete, soba și o canapea, iar în dormitor, un pat mare, un dulap și o comodă pe care oamenii au așezat un televizor ce, din păcate, s-a stricat. Și, cu toate că afară era noroiul de pe lume, în casa fraților Maftei parchetul pus în ambele odăi era atât de curat încât ți-era milă să calci pe el!
    Cei doi copii, îmbrăcați în hăinuțe sărăcăcioase, dar curate, ne priveau curioși, evident neobișnuiți ca în căsuța lor să poposească oameni veniți din locuri mult prea depărtate. Timidă, Bianca, de patru anișori, s-a tras lângă piciorul mamei în timp ce frățiorul ei, George, continua să se uite, tăcut, la noi. „Nu i-am trimis azi la școală fiindcă e vremea rea și n-au cu ce să se încalțe. N-au încălțări de iarnă, doar niște adidași”, recunoaște stânjenită Liliana, mama celor doi copii, după îndelungi insistențe ale noastre. „Este și periculos, că trebuie să treacă puntea. Mereu merg cu ei că îmi este frică să nu cadă, mai ales iarna, când îngheață. Dar azi, că plouă așa tare și e noroi, i-am ținut acasă. Nu vreau să se îmbolnăvească”, a mai spus femeia.
    Copleșită vizibil de faptul că cineva o întreabă ceva ce n-a mai întrebat-o nimeni niciodată, și anume dacă familia ei are nevoie de ceva, răspunde simplu că nu. N-are nevoie de nimic. Și nici n-au primit, vreodată, ceva de la cineva, degeaba. Spune că viața e grea pentru toată lumea, că așa trăiesc oamenii din zona ei, iar copiii, chiar dacă visează la una sau alta, trebuie să se mulțumească cu atât cât au și cât pot mama și cu tata să le ofere. Că nu-i de unde…

Viața din două alocații și muncă zilieră

    Liliana spune, simplu, că cei patru membrii ai familiei ei trăiesc din cele două alocații, plus ce mai câștigă soțul ei, Viorel, care lucrează la pădure, cu ziua. „Pleacă lunea și vine acasă vinerea seara. Doarme într-un vagon, acolo în pădure toată săptămâna. Câștigă cam 60 de lei la zi. Dar sunt și perioade în care nu are de lucru. Așa am reușit de ne-am făcut și noi camerele astea, mai avem încă de făcut dar… o să facem când o să mai putem. Am reușit de-am crescut un porc, măcar să avem de Crăciun carne. Că în rest, în fiecare zi trebuie să cumpărăm mâncare. Luăm de aici, din sat. Sunt mai scumpe produsele aici, dar ce să facem… Copiii au primit rechizite de la școală. Au cât de cât”, spune Liliana.
    Și totuși… Realitatea din casa ei vorbește de la sine… Pe sobă, în două ceaune, femeia pusese la încălzit apă. Se pregătea să spele rufe. Bine-nțeles, cu mâna. O mașină de spălat costă cam cât câștigă soțul ei într-o lună bună, așa că deocamdată, nu-și pot permite. Mâncarea de fiecare zi e un efort, așa că luxul unui nou aparat electrocasnic este de domeniul fantasticului. Hăinuțele celor doi copii sunt și ele sărăcăcioase. Bluza băiețelului a rămas scurtă la mâneci, iar de încălțări, ce să mai vorbim… Doar de aceea nu se duc pe vreme rea la școală. Că n-au.
   
Băiețelul, cu întârziere vizibilă de vorbire

    Dincolo de toate lipsurile, cel mai grav este însă faptul că nimeni, absolut nimeni, pare să nu vadă deficiența lui George. Deși este în clasa a doua, băiețelul încă nu reușește să citească. Silabisește foarte greu, iar răspunsurile la întrebările simple pe care i le adresează cineva, fie nu vin, fie se leagă cu mare dificultate, în cuvinte rudimentare. Copilul are nouă ani și până acum, nimeni nu i-a îndrumat părinții să-l ducă la un psiholog. „Vorbește mai greu, știu. Dar nu mi-a zis nimeni că să-l duc la psiholog”, confirmă mama lui, fără să pară să-și dea seama cât de mult îi afectează nerezolvarea acestui lucru, viitorul. George însuși încearcă să arate că știe a citi, însă
mai rău se încurcă. 
Îl întrebăm cam ce dorește să devină atunci când va crește. Și răspunsul vine încorsetat în tiparul universului strâmt în care el însuți trăiește: „Vreau să fac treabă la lemne. Ca tata. Cu ziua”.

Copii sărmani care cred, totuși, în Moș Crăciun

    Ca și toți ceilalți copii, Bianca și George știu că mai e puțin și trebuie să vină Moș Crăciun. Știu că în mica lor casă vor împodobi un brăduț și sub el, bunul Moș le va lăsa darurile. Nu știu însă dacă vor fi cele dorite. Adică, pentru George un ursuleț care să cânte și Biancăi o păpușică. Și amândoi ar vrea un televizor. Cei doi frățiori au avut timp, însă, să afle că dorințele nu li se împlinesc aproape niciodată. Și că de obicei, Moș Crăciun vine doar la școală, nu și în căldura casei lor.
    Totuși, acești copii au mare nevoie în primul rând de câte o pereche de ghetuțe sau cizme cu care să se poată încălța, astfel încât să ajungă la școală și când e vreme rea. Au nevoie de rechizite, de cărți de colorat și de jucării, au nevoie de alimente, de articole de igienă, de îmbrăcăminte. Iar mamei lor i-ar fi mult, mult mai simplu dacă ar avea o mașină de spălat neautomată, cu încălzire… O mașină de spălat care acolo, în Mahriu, pentru această familie pare un lux. Chiar și două perechi de ghetuțe e un lux. Iar o vizită la psiholog, pentru recuperarea lui George, e ceva de neatins, pentru că drumurile până la Focșani și înapoi ar secătui bugetul, și așa redus, al familiei…
    Cine dorește să ajute această familie, să facă o bucurie de Moș Crăciun acestor copii, se poate adresa redacției noastre.

Peste o treime din copiii României trăiesc din mai puțin de 15 lei pe zi

    Potrivit unui recent studiu al UNICEF, peste o treime din copiii României trăiește în sărăcie. Opt copii din o sută trăiesc în România la nivelul de „sărăcie severă”, cu mai puțin de 15 lei pe zi. Mai mult, 40% din populația României se află în risc de sărăcie și excluziune socială (al doilea cel mai mare procent din UE) în timp ce 29% din populație trăiește în sărăcie extremă.
    România este singura țară care și-a înrăutățit indicatorii de sărăcie a copiilor, de la 50% la intrarea în EU în 2007 la 51% în 2014, față de Bulgaria care plecase de la 61% și a ajuns la 45% (Eurostat). Un procent de 48,5 din copiii din România trăiesc în risc de sărăcie sau excluziune socială, după datele Eurostat, ceea ce înseamnă că România este pe locul doi în întreaga Europa. Cei mai vulnerabili și expuși sărăciei și marginalizării sunt copiii din mediul rural și copiii romi.
    Potrivit unui comunicat de presă trimis redacției noastre de Federația Organizațiilor Neguvernamentale pentru Copii, Rezoluţia Parlamentului European din 24 noiembrie 2015 referitoare la reducerea inegalităților, în special a sărăciei în rândul copiilor cere statelor membre o mai mare transparență și stabilitea unor ținte anuale mai clare pentru combaterea sărăciei copiilor prin asigurarea accesului gratuit și universal al copiilor la servicii de bază, inclusiv prin acorduri clare cu „entități sau instituții” care pot contribui la reducerea sărăciei, asigurarea drepturilor copilului, inclusiv a dreptului la participare. „Dacă aproximativ 1.260.000 de copii din România trăiesc în sărăcie, dintr-un total de aproape 3.800.000, și numai 58.013 copii beneficiază de măsuri de protecție specială în sistemul public, conform statisticilor Autorității Naționale pentru Protecția Drepturilor Copilului de la sfârșitul lunii iunie 2015, atunci peste 95% din copiii care trăiesc în sărăcie au nevoie de servicii sociale și nu beneficiază de acestea în sistemul public”, se precizează în comunicat.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here