Dr. Mihaela Huzum, o viață ca un roman: despre drumul de la asistentă la medic în Spitalul Militar, despre copii, soțul polițist care lasă flori în mașină și omniprezența lui Dumnezeu
  • Micsorare text
  • Marire text
  • Tipareste articol
  • Trimite unui prieten
  • Inscriere RSS
Dr. Mihaela Huzum, o viață ca un roman: despre drumul de la asistentă la medic în Spitalul Militar, despre copii, soțul polițist care lasă flori în mașină și omniprezența lui Dumnezeu
Dr. Mihaela Huzum, o viață ca un roman: despre drumul de la asistentă la medic în Spitalul Militar, despre copii, soțul polițist care lasă flori în mașină și omniprezența lui Dumnezeu
Voteaza :

Articolul a primit 29 voturi

    Am cunoscut-o la începutul unei nopți de gardă, după o zi de consultație. Când am deschis ușa cabinetului, primul lucru pe care mi l-a spus a fost că nu mai poate primi pacienți. Dar eu nu venisem să mă consulte. I-am amintit de interviul stabilit și m-a invitat în camera de gardă. Dintr-o privire am remarcat că încăperea poartă amprenta spiritului său sensibil. Icoanele de pe pereți și florile de la geamuri mi-au descris, fără cuvinte, firea sa altruistă, marcată de prezența lui Dumnezeu, în care crede cu toată ființa sa. Mihaela Huzum, doctor în științe medicale, medic primar ORL, s-a născut în județul Bacău, la Moinești. Din septembrie 2006 lucrează la Spitalul Militar de Urgenţă ,,Dr.Alexandru Popescu” Focşani.
    A știut dintotdeauna că vrea să devină medic și să ajute oamenii. Cred că una dintre cele mai puternice dorințe ale sale este cea de a putea să-i ajute pe alții. Deși suferă că nu poate petrece mai mult timp alături de cei doi copii ai săi, nu ar renunța niciodată la profesia de medic, pe care o numește „menirea mea pe acest pământ”. Când a început să vorbească i-am simțit emoția. O emoție despre care cred că a urmărit-o și a întărit-o de-a lungul vieții sale.
    „Mi-am dorit din copilărie să fiu medic. Țin minte că atunci când aveam eu 3 ani, bunicul meu a fost bolnav. Aunci am pus prima dată stetoscopul în ureche, ca să ascult inima bunicului, și  mi-am zis: Eu mă fac doctoriță! Ăsta a fost visul meu de atunci, de la 3 ani. Am știut ce vreau și am realizat. Am luat-o un pic pe drumul mai lung și am făcut mai întâi liceul sanitar. Provin dintr-o familie de oameni obișnuiți, cu șase frați, în care doar tatăl meu lucra. Familia mea avea posibilități materiale limitate, tatăl meu fiind singurul care aducea venituri în casă. Nu era foarte ușor ... și atunci am muncit. Am învățat, am crezut că trebuie să fac liceul sanitar ca să ajung medic. Sunt absolventă de liceu sanitar la Bacău. Am terminat liceul sanitar, am primit repartiție la spitalul din Moinești. Prima dată am primit repartiție în cabinetul de ortopedie din ambulatoriu, după care, cu pilele care erau pe atunci, s-a spus că o fată tânără nu are ce să caute printre doamnele din policlinică.
    S-a făcut consiliu și m-au dat la Blocul Operator. Asta mi-a prins foarte bine! Acolo am dat de un medic care mă asculta și m-a motivat să învăț în continuare pentru medicină. Pe la colțuri, pe hol, când prindea un pic de timp liber îmi punea câte o întrebare din biologie și mă asculta. În timpul liber învățam și așa am dat la medicină. Din banii pe care i-am câștigat ca asistentă am luat câteva meditații la București și, în 1991, am intrat la UMF Gr.T. Popa în Iași. După terminarea facultății, un an de stagiu l-am făcut la Bacău.
    În timpul stagiaturii la Bacău l-am cunoscut pe soțul meu, târziu de tot, pentru că eu, de când mă știu, învăț. L-am cunoscut pe soțul meu, am fost prieteni vreo patru ani, eu între timp, după stagiu am dat rezidențiatul la București și am intrat pe ORL, cu post tot la Moinești, în spitalul de unde am plecat ca asistentă medicală. În 2004 am terminat examenul de specialitate și din 2004 până în 2006 am fost medic la Moinești. Apoi, am găsit oportunitatea să vin aproape de casă, pentru că eram soție de weekend. A apărut un post aici la Spitalul Militar Focșani, am dat concurs și din septembrie 2006 am intrat. Locuim în Adjud și zi de zi facem naveta toată familia”
, mi-a mărturisit dr. Huzum.
    Nu și-a dorit în mod deosebit să practice Otorinolaringologia. Visa, mai degrabă, să ajungă chirurg. Întâmplarea a făcut să se specializeze tot într-o specialitate chirurgicală, caracterizată prin complexitate, tocmai pentru că tratează zone ale feței. „Eu îmi doream să fac Chirurgie Generală. ORL este o specialitate chirurgicală, care, din afară, poate părea ușoară, dar nu este deloc ușor. Este o specialitate chirurgicală complexă ce include zone ale feței, bine vascularizate, cu cavități cu abordul foarte mic, cu zone foarte riscante. Dar eu încerc să fac față și să ajut oamenii, că asta este scopul; să ajutăm oamenii. Sper să pot să fac bine! Când vezi un om fericit, mulțumit de ceea ce ai încercat tu să faci, este cea mai mare împlinire”.

    La dr. Mihaela Huzum vin foarte mulți pacienți, civili și militari, atât din oraș, cât și din garnizoanele arondate. Am întrebat-o ce înseamnă să fii medic, ca femeie, într-un spital militar, într-o garnizoană mare, așa cum este garnizoana Focșani. „N-am simțit din partea colegilor nici o diferență, chiar am simțit sprijinul lor. Câteodată este un pic frustrant că nu ești bărbat, că nu te poți impune, mai ales în cazul militarilor. Chiar țin minte că am avut o dată un incident cu un domn colonel care voia să intre atunci, imediat, pentru o fișă de control medical anual. Eu eram în cabinet, antrenată cu o urgență, chiar aveam un epistaxis, curgea sânge de peste tot și mă chinuiam să fac față. El a bătut în ușă și atunci voia să intre. L-am pus un pic la punct. Dar, oricum, este greu să te impui în fața bărbaților. Alte incidente nu am avut, ăsta a fost singular. M-a ajutat, cred, și experiența rezidențiatului, pe care l-am făcut în Spitalul Militar Central la București. Norocul meu a fost că am nimerit să ajung să lucrez tot într-un spital militar. Aici este ordine, disciplină și m-am obișnuit. Întotdeauna vreau să fac bine, să ne ferească Dumnezeu de greșeală!” , a spus dr. Huzum, vădind o credință de neclintit.

„Mama, tu iubești pacienții mai mult decât pe noi și nu mai vreau nici bani, nici jucării, nici dulciuri, m-am săturat să stau singur!”


    Ca soție, se poate considera o femeie norocoasă. Soțul său, comisar șef Adrian Huzum, le este cunoscut șoferilor, mai ales acelora care încalcă regulile de circulație. Polițist în cadrul Serviciului Rutier, acesta mi-a fost descris ca un bărbat atent, care-și arată dragostea prin gesturi și pe care se poate bizui în orice moment. De luni până vineri, toți cei patru membri ai familiei fac naveta de la Adjud la Focșani. La Adjud, acolo unde locuiesc, dr. Huzum are și un cabinet, unde acordă consultații după ce termină programul la spital. Ajunge astfel de multe ori să muncească și câte 12 ore pe zi.
    „Este greu. Munca mea este foarte solicitantă, uneori depășesc chiar și 12 ore pe zi. Încerc, nu știu cât mai rezist...  Deocamdată am rezistat, probabil și din dorința de a ajuta pacienții, de a nu spune nu, pentru că omul când vine la tine, vine cu o durere, care pentru el personal este importantă. Pentru el este cea mai mare urgență și vrea să fie atunci rezolvată. Încerc să fac față, deși durerea vieții mele este că acord prea puțin timp copiilor, familiei. Doar în weekend pot să le acord tot timpul meu. Fata are 14 ani, băiatul are 10 ani. Vă mărturisesc că o să mă urmărească în timp ceea ce mi-a spus băiețelul când era foarte mic. Mi-a spus: Mama, tu iubești pacienții mai mult decât pe noi și nu mai vreau nici bani, nici jucării, nici dulciuri, m-am săturat să stau singur! Asta o să mă urmărească.     Încerc să le acord weekend-ul lor, dacă nu sunt de gardă, sâmbata și duminica obligatoriu sunt acasă, iar de luni până vineri lucrez non-stop până în jur de ora 21:00. Băiețelul meu a spus la un moment dat, când l-a văzut pe taică-su că a terminat la 17:00: Tata, dar tu ești acasă! Iar când am ajuns eu la ora 21:00: Mama, dar eu știam că doar bărbații umblă noaptea, acum și femeile? A fost foarte comic atunci și era micuț. Soțul meu mă ajută foarte mult, are grijă de mine, lucrează aproape și are grijă să-mi trimită mâncare la prânz. Asta este cea mai mare dovadă de dragoste.
    Nu știu dacă mi-a spus „Te iubesc!”, dar de ziua îndrăgostiților, de 1 martie, de 8 martie, când deschid portiera la mașină, pe scaunul din dreapta, găsesc un buchet de flori din partea lui. Faptul că are grijă și-mi trimite mâncare contează foarte mult, pentru că altfel nici nu cred că aș apuca să beau apă. Sunt o norocoasă și cred că mă iubește Dumnezeu. Facem o echipă bună. Băiatul vrea să se facă polițist, iar fetița vrea să dea la psihologie. Nu vor să se facă medici. Au văzut probabil cât de mult muncesc, efortul și sacrificiul meu. Eu pot să spun că nu am avut tinerețe, de la 14 ani am plecat la școală, am stat la cămin și de când mă știu învăț”
, mi-a mărturist emoționată.

    Dr. Mihaela Huzum și-ar dori să poată fi magician și să prelungească fiecare secundă, în așa fel încât să poată vindeca oamenii și prin vorbe. La fel ca mulți alți medici, dr. Huzum știe că mulți dintre pacienți ajung să aibă suferințe fizice, din cauza psihicului copleșit. Cu aceștia, dr. Huzum ar vrea să poată vorbi mai mult, să-i asculte mai mult. „Femeile trebuie, din păcate, să depună mai mult efort decât bărbații pentru a putea ocupa un loc important într-o instituție. Cred că până la urmă se simte misoginismul și nu vom scăpa prea ușor de el. Eu nu pot să spun că am simțit pe propria piele excese de misoginism. Am fost o fericită. Dar nici nu mi-am dorit să am funcție de conducere, îmi place să fac exact lucrurile pentru care m-am pregătit. E mai greu să fii femeie între atâția bărbați pentru că noi suntem mai sensibile, nu putem spune franc că nu mai putem. Sunt zile în care chiar văd 100 de oameni pe zi, cu fișe, consultații, candidați care dau admitere în mediul militar. Per total, sunt zile în care chiar văd 100 de persoane, dar nu poți să-i refuzi, chiar dacă și cei din conducere mi-au spus să fac ce pot.
    Poate că pentru un bărbat era mai simplu să spună nu. Mi-aș dori să lucrez mai relaxat, cu programări, să ai timp să te ocupi și de psihicul pacientului. Sunt foarte multe consultații care vin și care nu țin neapărat de specialitate, cred că 85% sunt de natură psihică. Foarte multe probleme sunt de substrat psihic. Probabil societatea în care trăim, necazurile de zi cu zi îi afectează pe oameni și atunci ai nevoie să stai mai mult cu ei, să le ridici moralul. Nu avem timp să stăm cele minim 30 de minute cu fiecare pacient. Suntem în secolul vitezei, totul este pe fugă.
    Pe om l-ai vindecat 50-60% numai spunându-i o vorbă bună, dându-i curaj. Oamenii sunt mai predispuși bolilor acum și probail din cauza alimentației, care este necorespunzătoare, a stresului, a neajunsurilor. Sunt foarte multe cancere pe care le diagnostichez. În ultima perioadă pot să spun că am avut cel puțin unul sau doi pacienți pe săptămână cu cazuri noi de cancer, în sfera ORL. Este o statistică îngrijorătoare, mai ales la tineri. Șansele scad, mai ales în condițiile în care centre de radioterapie sunt puține pe țară. Dacă se programează peste nu știu câte luni, nu mai are nici o șansă.
    Mă simt bine aici, am colegi minunați, colaborăm foarte bine. Îmi doresc să avem aparatură mai bună, ca să pot face tot ceea ce am învățat. Spitalul va intra în reabilitare și atunci poate o să-l doteze, pentru că, mai ales pe linie militară, vor să fie spital NATO. Poate că în timp o să avem condiții și aparatură mai bună și atunci vom diversifica și aria a ceea ce putem face aici”
.

„L-am simțit pe Dumnezeu aproape, pentru că am trăit două cumpene când puteam să-mi pierd viața”
   
    Despre Dumnezeu, dr. Mihaela Huzum vorbește la fel cum crede în el. A înțeles de mult că fără Dumnezeu nu este cu putință nimic și și-a abandonat viața în mâinile Sale. I-a fost dat să-l simtă de două ori pe Dumnezeu, în toată măreția Sa, și tot de două ori a mai primit o șansă la viață. „Mulțumesc lui Dumnezeu pentru ceea ce am și mă rog să mă ajute să pot să muncesc în continuare! Nu am face nimic fără Dumnezeu. Eu sunt credincioasă, țin posturile toate de când mă știu. Fac parte dintr-o familie credincioasă, din părinți care au ținut posturile. Și la facultate am ținut posturile și la mine acasă sunt singura din casă care țin post. Soacra mea gătește mâncare de dulce, eu nu am probleme. L-am simțit pe Dumnezeu aproape, pentru că am trăit două cumpene când puteam să-mi pierd viața. Una dintre ele a fost la nașterea fetiței, pentru că am făcut o complicație, după cezariană, am intrat în comă în urma unui accident vascular și medicii spuneau că, în proporție foarte mare, era complicația mortală. A fost un accident vascular posttrombotic.
    Mă iubește Dumnezeu, pentru că încă mai am misiune pe pământ, nu am terminat-o. Trăiesc și am rămas fără sechele,  a fost un accident complicat, cu hemiplegie. A doua cumpănă din viața mea a fost un accident de circulație, când eram la volan, în dreapta se afla soțul meu și ne duceam în drum spre Cuvioasa Parascheva. A fost un accident frontal, cineva a intrat în depășire pe contrasens și a venit în fața mea. Mașina s-a făcut praf, iar noi am fost supraviețuitori, fără sechele. Îl simt pe Dumnezeu aproape întotdeauna și nu pot să spun niciodată că eu sunt cea care face ceva. Totul este mediat de Dumnezeu. În meseria asta trebuie să ai și un pic de har, când omul îți spune ce are tu trebuie să le îmbini. Nicio boală nu arată ca la carte. Fiecare pacient este cu boala lui”
.

    Despre femei, în general, crede că sunt capabile să facă față tuturor problemelor și să lucreze în orice domeniu. „Chiar dacă se spune că femeia este sexul slab, nu este adevărat. Este sexul puternic. Noi știm asta. Îmi aduc aminte comparația unui profesor de anatomie din facultate, care ne spunea că bărbatul este capul, iar femeia este gâtul. O femeie face față oriunde, la orice solicitare ar primi. Femeia este construită mult mai puternică, din start. Cred că are și capacitatea de conducere. În orice domeniu face față, de asta a și lăsat Dumnezeu ca femeia să nască. Pierdem un pic prin sensibilitate, dar suntem capabile să facem față la orice. Toate femeile sunt capabile de iubire. Din păcate, poate nu toate femeile primesc la fel de multă iubire, dar de oferit toate putem oferi iubire” mi-a mai spus dr. Huzum.

    Dr. Mihaela Huzum este o femeie atât de sensibilă și atât de puternică în același timp, încât nu ai cum să nu vrei, cunoscându-o, să încerci să-ți urmezi visele, oricât de imposibil de realizat ar părea.
    „Important este să-i dăm creierului comanda pozitivă. Ca să ne menținem capul limpede, trebuie să punem neuronii la lucru, tot timpul. Pentru asta trebuie să citim mereu câte ceva, să nu lăsăm neuronii să moară. Iubesc să călătoresc. După ce am terminat rezidențiatul mi-am propus ca în fiecare an să ieșim din țară. Îmi iau soțul și combinăm relaxarea și turismul cu știința. Merg la toate conferințele și congresele internaționale de ORL. În felul ăsta am bifat câteva capitale în Europa. Nu m-am gândit niciodată să plec din țară, într-un fel și din patriotism. De câte ori m-am reîntors în țară de unde am fost plecată, când trec granița, simt o bucurie de nedescris. Aici sunt rădăcinele, sunt părinții, frații.
    Sunt foarte legată de țară, așa cum este ea, cu bune, cu rele. Simt o bucurie enormă când intru în țară. Ca să putem evolua cred că nouă ne trebuie schimbată mentalitatea, pentru că, din păcate, a rămas cu 50-60 de ani în urmă. Omul nou trebuie să apară, iar acestuia îi trebuie educație. Acces la informație avem. Avem libertate, putem gândi, dar trebuie să avem capacitatea să filtrăm ceea ce auzim și să sperăm în bine. Îi mai trebuie bunătate, credință în Dumnezeu și hărnicie. Noi românii avem niște minți extraordinare, de care beneficiază, din păcate, alții. Le-aș spune femeilor care vor să reușească în viață să știe foarte bine ce vor și niciodată să nu renunțe. Când spun asta mă iau pe mine ca exemplu. Eu am vrut să ajung doctoriță și, chiar dacă am ales drumul mai lung, am reușit. Dacă vrei ceva cu adevărat și vei persevera, vei reuși. Ține de tine. Important este să avem un plan și să muncim până îl punem în aplicare. Nu contează, mai devreme sau mai târziu, orice muncă este răsplătită. Orice își are răsplata în viața asta, indiferent ce facem”
.

FLASH INTERVIU

Cartea de pe noptieră: Viața după viață, de Raymond A. Moody
Bărbatul ideal: atent, iubitor
Copiii: ascultători
Politica: nu fac politică
Vacanța: abia o aștept, să o petrec cu familia
Filme/seriale/emisiuni: nu am timp pentru filme, doar emisiuni de știri
Frumusețe: o dată pe săptămână la coafor, cea interioară este cea mai importantă și se reflectă în cea exterioară
Putere: Dacă dăm comandă pozitivă minții, obținem tot ce vrem
Televiziune/Radio/Ziare/Internet: internet, rar tv, radio doar în mașină

 

 


Comentariile dumneavoastra necesita aprobarea unui moderator. Mesajele ce contin expresii licentioase, atacuri la persoana, instiga la ura, rasism, xenofobie sau homofobie, ori aduc atingere altor persoane vor fi editate sau sterse. Comentariile trebuie sa faca referire la subiectul articolului.

















Intamplari neadevarate






FLASH NEWS NATIONAL









3
19
20
23
17
37

Extragerea noroc:  7153125

Harta Focsani
   

Învăţământ

185 de cadre didactice din Vrancea vor gradație de merit; cele mai multe dosare au fost depuse de învățătoare
185 de cadre didactice, din întreg județul Vrancea, și-au depus dosarele pentru obținerea gradației de merit. Acestea își dispută 160 de locuri, scoase la concurs de Inspectoratul Școlar Județean Vrancea (IȘJ).

POZA ZILEI

Frumusețe...

SECVENTA ZILEI

Stergator modern

SONDAJ DE OPINIE

Social

Sfântul Valentin sau Dragobete?

 


Vezi varianta desktop
Toate drepturile rezervate SC MEDIA UNO SRL, str. Bucegi, nr. 21, Focsani | Stiri Vrancea, Focsani, Adjud, Panciu, Odobesti, Lepsa
Site gazduit de Servhost